Toţi prietenii mei fie mai mari, fie de-o vârstă cu mine, dar şi rudele nu înţelegeau de ce această frenezie, de unde această patimă pentru o echipă de fotbal locală, care deşi a avut trofee câştigate şi meciuri memeorabile în cupele europene, nu reuşea an de an să ţină sus ştacheta performanţei. Copiilor le plac învingătorii. Fie că este vorba de Superman, Batman, samurai sau alte personaje, sau fie că era vorba de atleţi sau echipe de fotbal precum Steaua sau Dinamo acelor vremuri, eu îndrăgisem Petrolul.

Acest lucru se datora unei întâmplări trăite de mine pe la 5-6 ani, când în bucătărie tata lucra la hărţi, fiind geolog, iar eu coloram. La un moment dat exultă de bucurie şi mă ridică în braţe de am simţit în creştetul capului rezistenţa tavanului de la apartamentul nostru din 9 Mai, tata mă ridicase în tavan când a dat Petrolul gol pe Ghencea şi a strigat “Gool!” cât l-au ţinut plămânii de l-a auzit şi vecinul Arsene de la etajul 2! Ascultam meciul la un radio mic turist cu o antenă improvizată din sârmă şi furculiţă şi cu nişte baterii 777 uzate. De atunci mi-a rămas în cap Petrolul! După ce am mai crescut şi am descoperit stadionul, fugeam de acasă să văd Petrolul, stăteam jos lângă tobe, în primul rând, de obicei mă nimeream pe lângă Chinezu –liderul autoproclamat al galeriei, nu ales, şi nu aveai cum să nu cânţi că erai expus la o mică corecţie sau în cel ami bun caz doar la îndemnul “ori cântaţi, ori plecaţi!”.

Aşa am început să îmi petrec sâmbetele sau duminicile în cealaltă parte a oraşului, în Mihai Bravu, unde era plasat stadionul Ilie Oană, deşi Astra era la doi paşi de mine, deşi ai mei ştiau că sunt pe la şcoală sau la biblioteca judeţeană sa fac vreun referat, fiind total împotriva ideii de a mă expune riscurilor de pe stadion.

Plecam de acasa cu fularul cu Petrolul înfăşurat la brâu pe sub cămaşă (dacă era cald af