Urbanizarea unei comune ca Apahida aduce şi mari avantaje locuitorilor ei, cum ar fi dezvoltarea infrastructurii – asfalt, apă, canal, locuinţe noi, locuri de muncă, dar şi mari dezavantaje, primul fiind dezrădăcinarea oamenilor de vechile tradiţii şi ocupaţii. Apahideanul modern lucrează la Nokia sau Emerson şi locuieşte într-o casă cu grădină în care singura cultură importantă e cea a gazonului. Legumicultura – principala ocupaţie a apahidenilor până în urmă cu un deceniu, cea care i-a făcut celebri – mai trăieşte doar prin câteva tarlale de pământ şi câteva măsuţe înşirate pe marginea drumului.

Cum o fi mai bine pentru apahideni? Să-şi vadă comuna transformată încet, încet într-o anexă urbană a Clujului – cu toate avantajele şi dezavantajele care decurg de aici – ori să se lupte să-şi păstreze identitatea rurală şi statutul de mari legumicultori ai zonei? În prima variantă, vorbim de Zona Metropolitană, care practic înglobează marile comune din jurul capitalei de judeţ într-o entitate controlată direct sau indirect de administraţia de la oraş. Un proiect declanşat deja de câţiva ani, cu finalizare anunţată în 2014. În acest moment, primarul Apahidei, Ionel Fărcaş, înclină mai degrabă să refuze participarea la Zona Metropolitană, considerând că în această situaţie dezavantajele sunt mult mai multe decât avantajele.

În a doua variantă, păstrarea intactă a valorilor rurale ale Apahidei este practic imposibilă. Mixtul de urban şi rural s-a produs deja, odată cu sosirea marilor companii în zonă, care şi-au dorit infrastructură mai bună, locuinţe, şcoli, grădiniţe, magazine, mijloace de transport în comun pentru angajaţii lor. Şi totuşi…

De aici derivă probabil a treia variantă, cea pe care o agreează şi primarul Fărcaş: Apahida trebuie şi are puterea să devină un orăşel de sine stătător. De ce nu? Aaa, e prea aproape de Cluj-Napoca? Dar Galaţiul nu e