Domnul Ionescu facuse o pasiune pentru salam. Dimineata isi taia cate o felie pe care o aseza tacticos pe cate o bucata de paine unsa (in prealabil) cu unt cu 35% grasime. Apoi isi impacheta un pachetel cu mancare pe care sa il serveasca la serviciu, se imbraca si o lua catre metrou. La serviciu, deh , ca la serviciu. Ala beurre comme a la beurre, isi zicea in barba, cu gandul la sandwichul cu unt din geanta. La pranz, domnul Ionescu isi taia o felie mai groasa de salam pe care si-o prajea in bucataria companiei la care trudea. Pe la 7 seara, cand ajungea acasa, isi saruta marea lui dragoste-sotia- dupa care se arunca asupra noii sale iubiri, salamul, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.

Dupa un timp, colegul de birou al domnului Ionescu vazandu-l pe acesta cu cata pofta infuleca din salam, isi cumpara si el cateva felii, mai mult de pofta. Era bun, al naibii. A doua zi isi lua un baton intreg de salam pe care il duse acasa, bagat in geanta in care isi tinea laptopul, asezat chiar langa mouse. Facu un platou cu putina branza, rosii si cu mult salam si il servi familiei, care in final ragai multumita.

In nici 3 luni, toata compania la care lucra domnul Ionescu manca salam. Bonurile de masa pe care le primeau la salariu erau preschimbate invariabil in batoane de salam pe care si le indesau in frigider si in congelator. “Pastrati-l cu sfintenie, ca de stricat nu are cum sa se strice!”, le spunea domnul Ionescu colegilor.

In scurt timp, domnul Ionescu pusese vreo 5 kilograme pe el. Arata mai rotofei, iar lumea vazandu-l ii zicea ca arata mult mai bine si ca se vede ca ii merge mai bine. Si colegii de serviciu se ingrasasera, ceea ce pentru imaginea companiei era un avantaj. “Daca oamenii de acolo pleznesc de sanatate, e clar ca si firma o duce bine”, ziceau partenerii de afaceri, care ar fi dat orice sa afle secretul bunei evolutii. Conducerea fi