Articolul meu de săptămâna trecută, despre Catedrala Mântuirii Neamului, a provocat ceva reacţii. Multe de susţinere - semn că nu e chiar aşa un consens că ar trebui construită Catedrala şi, mai ales, nu lângă Casa Poporului. Multe foarte vehemente, de la unii care mi-au cumpărat deja un bilet doar dus spre iad până la simpaticii paranoici care visează comploturi masonice peste tot.

Dar au fost şi unii critici moderaţi, care au afirmat că nu e treaba noastră să criticăm biserica. Nu pot fi de acord cu acest statut special pe care Biserica Ortodoxă Română îl pretinde în spaţiul public: noi suntem cu cele sfinte, noi nu putem fi criticaţi. Exact acest gen de atitudine, foarte răspândită - nu te pune rău cu preoţii, că ăştia sunt cu cele sfinte şi nu se ştie... -, împinge BOR la greşeli în serie. Şi era de aşteptat să se întâmple asta: orice fel de instituţie care nu răspunde în faţa nimănui se va detaşa de societate, va comite abuzuri şi greşeli. Biserica Ortodoxă Română dă semne avansate de autism social, trăieşte în lumea ei şi reacţionează aproape disproporţionat la critici banale, normale oricărei societăţi pluraliste. Nu orice critică este atac la Dumnezeu, iar o instituţie-mamut cum este BOR trebuie să se obişnuiască cu ideea că ţara se schimbă. Şi trebuie să ţină pasul cu ţara sau să se scufunde în irelevanţă.

Prietenii şi cititorii mei mai apropiaţi de Biserică decât mine nu îi fac decât rău cocoloşind-o. Ar trebui să întrebăm Biserica noastră ce face cu banii publici pe care îi primeşte. Este un exerciţiu minimal de igienă publică. Mie îmi e ruşine când aflu că cea mai mare organizaţie caritabilă din România aparţine Bisericii Catolice. Aici nu este vorba de cine e mai cu moţ, cine îl iubeşte mai mult pe Hristos sau despre cum suntem noi ortodocşi de 2000 de ani. E vorba de simplul fapt că Biserica Catolică cheltuieşte, acum şi aici, mai mult să