Intr-unul din articolele mai vechi am discutat despre comportarea duală (undă – corpuscul) a particulelor elementare, în special a electronilor, cu ajutorul experimentului de interferență cu două fante, unde simpla observare a acestora le anulează comportarea ondulatorie.

Asemenea ciudățenii în comportarea particulelor elementare nu sunt puține. De aceea și înțelegerea lumii cuantice nu este foarte la îndemână. Insuși Einstein, a avut o serie de îndoieli și controverse cu cei ce au pus bazele mecanicii cuantice, în perioada anilor 1920. Una din principalele controverse a apărut odată cu introducerea de către Max Born a interpretării probabiliste a proceselor fizice ce se petrec la nivel atomic, excluzând astfel posibilitatea unor eventuale explicații cauzale, deterministe. Cu această ocazie Einstein a pronunțat celebra expresie “Dumnezeu nu se joacă cu zarurile”. Impreună cu Podolsky și Rosen, chiar și-au pus întrebarea dacă nu cumva: “Mecanica cuantică este o teorie incompletă ?”. Si au încercat să demonstreze că teoria cuantică este o teorie incompletă, că îi lipsesc unele variabile, care să perimtă descrierea deterministă a proceselor cuantice, excluzând descrierea probabilistă.

Totuși Bohr a susținut, și azi este general acceptat faptul, că pentru descrierea lumii cuantice nu putem folosi un alt limbaj și alte variabile sau mărimi în afara celor din fizica clasică. Dacă am încerca să folosim un limbaj artificial, cu mărimi și concepte fără legătură cu experiența umană de zi cu zi, nu am fi capabili să comunicăm, să ne înțelegem în privința observării și interpretării lumii, fie aceasta cuantică sau necuantică.

Primele semne de întrebare au apărut atunci când s-a văzut că în mecanica cuantică nu se pot folosi unele mărimi fizice uzuale în fizica clasică, deoarece nu pot fi determinate simultan (principiul de nedeterminare Heisenberg). De exempl