În copilărie, în timpul războiului, Sergiu Nicolaescu a ajutat peste o sută de evrei din Timişoara să scape de soldaţii nemţi care îi ţineau prizonieri în lăcaşul de cult. Regizorul Sergiu Nicolaescu a avut o copilărie fabuloasă, desprinsă parcă din filme. Toată viaţa sa stă sub semnul unei hiperactivităţi moştenite de la tatăl său.

„Adevărul": Aţi realizat peste 70 de filme. De unde atâta energie?

Sergiu Nicolaescu: Eu sunt un om al muncii. Muncind mult, cu pasiune, am reuşit în toate domeniile pe care le-am încercat. Am, probabil, o genă bună. Mama e dintr-o familie foarte veche, Cambrea, confirmată de pe vremea construirii Mănăstirii Tismana, la 1435. Un unchi de-al meu a studiat originea acestui nume şi a descoperit că provine de la Cambré, o regiune din Franţa care a dat nişte cruciaţi care s-au oprit la Istanbul. Probabil că unul dintre ei a luat pământuri în zona asta a Europei. S-ar putea să fie sau să nu fie adevărat, cert este că numele Cambrea, romanizat, a existat în 1435. Tata, român macedonean, inginer de profesie, inspector pe Banat şi Transilvania, era un om anormal de muncitor. Eu nu-mi aduc aminte să fi stat la masă cu el. Nu a fost afacerist, dar a câştigat bine. Tata muncea în stilul meu: imens. Nu am fumat, nu am băut niciodată. Îmi explic, într-un fel: mama era fumătoare. Îmi dădea ţigara ei şi-mi spunea să i-o aprind. Niciodată n-am avut curiozitatea să fumez.

Cum era copilul Sergiu Nicolaescu?

Încă din şcoala primară eram un copil isteţ. M-am născut în Târgu-Jiu, dar la cinci ani ne-am mutat în Timişoara, unde am stat până la 17 ani. Am locuit pe strada Paris nr. 19. Copilăria mea a fost fantastică. Plecam de-acasă dimineaţa şi mă întorceam seara, iar mama, ciudat, nu-mi făcea observaţie. Toată ziua mă jucam pe un maidan de lângă noi. Conduceam o bandă de vreo 40 de copii - una dintre cele mai puternice