(Apărut în Dilema, nr. 539, 1-7 aug. 2003, la tema "Ce (mai) mîncăm")

Un vis revenea periodic. Nu pot spune dacă asta se întîmpla într-o zi anume, nici dacă apariţia lui corespundea unei anumite faze în care se afla Luna sau vreunei conjuncţii astrale mai deocheate. Visul revenea cînd voia el, independent de cine ştie ce determinări exterioare.

El mă visa. Atît era de puternic. Visul ăsta era diferit de altele. Acelea păreau proiectate pe un ecran. Vise vizionate. Ăsta despre care încerc să povestesc avea o altfel de consistenţă. Materialitate.

Visam că sînt undeva într-o cameră înaltă sau în aer liber, într-o curte, aş putea să spun. Pe o stradă uneori. În jur sînt oameni care se uită la mine. Se uită nu neapărat cu insistenţă, dar privirea lor are ceva întrebător. Îmi dădeam seama ce-ar putea să exprime privirile acelea abia atunci cînd observam că eu, de fapt, zbor. Eu eram undeva deasupra, aproape că loveam tavanul cu creştetul. Pluteam la fel ca atunci cînd ai aripi. De parcă ar exista un "cînd" pentru asta. Sau poate o fi existat odată.

Mîinile tăiau aerul, îl loveau şi asta reuşea să mă propulseze. Nu era nevoie să mă direcţionez, să dirijez zborul spre un loc anume. Visul ştia direcţia corectă.

O energie nemaipomenită şi o uşurare. Asta puteam să simt. Să zbori e ca şi cum ţi-ai aminti ceva. Te înalţi ca şi cum ai fi făcut asta dintotdeauna. Descoperi secretul, apoi te miri că totul a fost atît de simplu, indecent, de simplu. Parcă ai călări aerul. Înaintezi cu spatele. Picioarele pedalează de parcă te-ai menţine la suprafaţă pe un lac sărat. Şi aerul prinde miros de sare.

Cînd zbori nu trebuie să te îndrepţi undeva. E suficient şi atît. Simţi cum te sprijini de aer, cum el te conţine. Atingi pămîntul şi parcă el te frige şi te-ar ajuta să te înalţi şi mai mult.

În vis vorbeam cu oamenii din jur, dar n-aş putea spune ce