Fostul director al Victoriei Brăneşti ne-a povestit ce a însemnat pentru un ziarist experienţa din Liga lui Mitică. Alin Buzărin va semna în fiecare săptămână, în ziarul „Adevărul“, câte un editorial devenit deja marcă înregistrată.

„Adevărul": Care au fost primii dumneavoastră paşi în presă?

Alin Buzărin: În 1990, am ajuns la Radio Craiova, dar am renunţat pentru un an. Eram încă student. În presa scrisă am intrat în 1991, la un săptămânal „Fotbal Plus", iar în 1992, am ajuns în actuala echipă a „Gazetei Sporturilor", pe vremea aceea la Sportul Românesc. A urmat „Prosport", din 1997 până în 2003, când ne-am mutat cu tot cu şoferi, secretară, câini şi femei de servici la „Gazetă".

Cum aţi ajuns la Victoria Brăneşti?

În ianuarie 2010, Ilie Stan, care îmi e prieten de 20 de ani, mi-a propus să vin alături de el, să-l ajut. N-a fost uşor, pentru că lăsam o muncă unde îmi făcusem un nume pentru ceva nou.

Cum se vede lumea fotbalului din interior?

Ca ziarist, înţelegi altfel fenomenul după ce petreci un an în conducerea unui club. Cel mai dificil e când ştii că jucătorii nu şi-au primit banii de trei-patru luni şi trebuie să-i motivezi. Eu am încercat să fiu un conducător mai aproape de echipă decât de patronat. Şi de-aici au apărut primele divergenţe cu finanţatorii. Unele dispute le-am câştigat, altele le-am pierdut. Spre exemplu, sunt mândru că am reuşit să-i conving să-l dea pe Nicoară, la CFR Cluj.

Ce nu v-a plăcut la oamenii din Liga I?

Arta de a nu răspunde la telefon. Dacă nu au interes, toţi te tratează la modul „mai dă-l în mă-sa!". Eu nu pot să fiu aşa, nu pot să mă port ca ei şi nu îmi place să mint omul în faţă. Dacă promit ceva, mă ţin de cuvânt.

Nu există şi părţi bune?

Fotbalul românesc n-are plusuri, ci elemente de culoare locală. Defectele naţiei se regăsesc şi în sport. Suntem comozi, lăud