„Beautiful? Oh, screw beautiful. I’m brilliant. If you want to appease me, compliment my brain!“ Replica a fost rostită de Cristina Yang, medic chirurg, personaj în serialul Grey’s Anatomy, şi m-a făcut să-mi pară rău că n-am formulat-o eu, pentru că de gîndit, sigur o gîndisem deja. Am trăit vreo 20 de ani cu impresia că frumuseţea nu doar că nu e importantă, dar este şi superfluă. Cred că de mică mi s-a inoculat cumva, discret, ideea că o femeie foarte frumoasă este în mod sigur nu atît de inteligentă, de unde am înţeles că, pentru a fi foarte deşteaptă, o femeie trebuie să fie, obligatoriu, urîtă. Un clişeu social care mi s-a confirmat de atîtea ori. La olimpiade, spre exemplu, cunoşteam doar fete prea grase, prea slabe, prea negricioase, prea albe, cu nasuri prea mici sau prea lungi, cu ochi prea înguşti sau, dimpotrivă, enormi, oricum curiozităţi neplăcute privirii. În schimb, aveam prietene care nu luau cele mai mari note din clasă, dar care puteau face orice băiat de liceu să întoarcă privirea după ele. Eu eram undeva la mijloc. Nu mă hotărîsem încă dacă vreau să fiu frumoasă sau deşteaptă. Dacă vreau să intru prima la facultate sau dacă vreau să am cele mai frumoase picioare din cartier.

Primii pantofi cu toc

Eram în clasa întîi cînd mătuşa mea s-a măritat şi, printre altele, pentru nuntă şi-a cumpărat o pereche de pantofi albi cu toc. Îmi amintesc încălţările acelea, cu o precizie uluitoare, deşi nu le-am mai văzut de aproape 20 de ani. Cred că încă pot să simt chiar şi consistenţa pielii lor, textura, felul în care suna tocul de metal pe asfalt. Pantofii mi-au fost promişi mie, dacă sînt cuminte, şi la vreo două săptămîni după nuntă i-am şi primit. Îmi veneau puţin mari, dar nu foarte, pentru că mătuşa mea era micuţă, pe cînd picioarele mele anunţau de pe atunci că mă voi transforma într-o femeie înaltă, cu oase late şi cel puţin 39 la pici