„Ce m-am îngrăşat, fatăă! Uită-te şi tu ce şunci am pus pe mine! Dacă nu slăbesc la loc, mă sinucid. Pe bune.“ Era mărturisirea supremă a disperării pe care am auzit-o sub diferite forme în toţi cei patru ani de liceu. Fete înalte, fete scunde, fete cu coşuri pe faţă, fete urîte sau frumoase, fete cu piepturile aproape plate şi cu trupurile încă în formare, în general fete slabe, toate îşi suflecau tricourile prin vestiarele sălii de sport pentru a-şi arăta demonstrativ „cele trei burţi“ iluzorii pe care şi le umflau la comandă ca să pară de-a dreptul monstruoase. Apoi se chinuiau să-şi închidă ultimul nasture al blugilor prea strîmţi, aleşi în mod intenţionat cu două numere mai mici, şi oftau. Îşi aruncau priviri lăcrimoase una, alteia, iar printre lacrimi lucrurile se văd oricum deformat. „Ce slabă eşti tu, fată! Ce naibii faci? Ce mănînci? Dă-mi şi mie o cură! Ce te invidiez, să mor io!“
DE ACELASI AUTOR Am fost în clasă cu "Missa"! Copilul superhero La tarabă Atunci cînd ai un alien în stomac Idealul adolescenţei mele era să-ţi vină blugii numărul douăşapte. Douăşase era prea de tot, deja invidia nu mai era simulată, fetele atîrnau de gardul din curtea liceului şi se uitau după toate fundurile în douăşase, fără cuvinte, doar cu priviri gata să ucidă. În anii ’90, nu se găseau uşor blugi „de firmă“, doar chinezisme de tipul Pyramid sau Kinatas, fără măsuri, impersonali. Cînd aduceau marfă la micul magazin Motor din Piaţa Lahovari se forma o coadă lălăită pînă după colţ. Erau grupuleţe de fete din „Coşbuc“, „Cantemir“ sau din „Zoia“ care considerau că slăbiseră îndeajuns ca să intre în douăşapte. Se ţineau de mîini, îmbujorate, intrau două cîte două în cabinele de probă, de aceea coada se mişca atît de încet. În spatele perdelelor se duceau lupte în toată regula: cracul stîng, cracul drept, aplecări, contorsionări, respiraţii gîfîite, burţi lipite de sp
