Am mai avut prilejul să atrag atenţia asupra Editurii Simetria, care produce, la un înalt nivel, atît al conţinutului, cît şi al formei grafice, lucrări referitoare la trecutul şi prezentul arhitecturii româneşti. Am găsit astăzi în cutia mea de scrisori un nou volum pentru care ţin să mulţumesc donatorului anonim (bine informat, fiindcă a ştiut unde să-şi depună ofranda). Mă simt de aceea dator să semnalez cititorilor obişnuiţi ai acestei rubrici cartea editată de Mirela Duculescu – Fondul documentar de arhitectură din România. Raport preliminar de politică culturală. Ea se constituie într-un apel, din partea Ordinului Arhitecţilor, pentru înfiinţarea şi organizarea unor structuri memoriale ale profesiunii, aşteptate de mai multă vreme. Tema aceasta nu poate să nu fie în directă legătură cu problema despre care am de scris în fiecare săptămînă: ce trebuie păstrat din patrimoniul de arhitectură al Capitalei şi ce criterii de atribuire a valorii documentare poate să invoce judecata de care e nevoie.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul Culegerea de observaţii şi reflecţii, pe care o răsfoiesc, începe prin a constata că sursele, cel puţin pentru istoria dintre prima jumătate a secolului al XIX-lea şi schimbarea brutală de regim din 1948 şi anii următori, nu lipsesc, dar sînt dispersate, fiind de căutat în Arhivele Naţionale, la Bucureşti sau în provincie. Profesorul Nicolae Lascu, principalul nostru specialist în materie de urbanism, înşiră fondurile esenţiale: Biblioteca Academiei, Ministere ca al Lucrărilor Publice sau al Internelor, muzee judeţene sau municipale, primării etc. Că inventarierea lor n-a fost încă dusă la îndeplinire firesc în condiţiile pe care le cunoaştem e o situaţie care se întîlneşte şi în alte ţări. Dificultăţi şi mai mari se ivesc cînd e vorba de arhivele postbelice, distruse sau împrăşti