● Din dragoste, cu cele mai bune intenţii (România, 2011), de Adrian Sitaru.

Un tînăr de vreo 30 de ani (Bogdan Dumitrache), stabilit în Bucureşti, se întoarce val-vîrtej în orăşelul său natal (neidentificat), unde mama sa (Nataşa Raab) a făcut un atac cerebral. Starea de dezordine mintală în care o găseşte îl sperie şi mai tare, dar e asigurat că accidentul e unul minor şi, într-adevăr, a doua zi dimineaţa, pacienta e complet lucidă şi chiar binedispusă. Dar este ea cu adevărat în afara oricărui pericol? Devotatul ei însoţitor nu se poate abţine să-i chestioneze pe faţă comportamentul – oare e normal din partea ei să spună lucrul cutare sau să facă gestul cutărică? –, şi acesta e doar începutul paranoiei lui, care constituie principalul obiect al investigaţiei lui Adrian Sitaru în noul lui film (cel de-al doilea) – Din dragoste, cu cele mai bune intenţii. Scenariul lui Sitaru e construit, cu subtilitate, ca o succesiune de mici alarme urmate de dezamorsări parţiale şi apoi de reactivări, succesiune menită să-l prindă şi pe spectator, într-o anumită măsură, în această paranoia, lăsînd totodată loc pentru suspiciunea că principalul pericol la adresa mamei e alarmismul hărţuitor al fiului. Sitaru se pricepe să amestece semnalele că e bine cu semnalele că s-ar putea să nu fie atît de bine. Pe de-o parte, doctorul (Adrian Titieni), care o îngrijeşte pe mamă, se comportă ca şi cînd ar şti ce face, iar pacienta are încredere în el. Pe de altă parte, arată ca un om demodat, provincial pînă în măduva oaselor, prin excelenţă mărunt – n-arată ca o autoritate. Pe de-o parte, salonul e curat, pereţii – proaspăt vopsiţi, personalul – atent (pacienta e o personalitate în oraş). Pe de altă parte, în salon nu există nici măcar un ventilator care să lupte cu zăpuşeala verii, iar pe coridor se desfăşoară o zgomotoasă lucrare de renovare. Deci cum ar fi mai bine pentru bolnav