Şi ce-or să-mi facă? O să-mi dea un ordin de restricţie? Pot trăi cu asta. Nu vreau sa ratez sansa de a face rost de lucruri gratis care valorează o gramada de bani – explică nonşalant şi obraznic unul dintre puştii care-şi fac de cap prin Anglia. Nu dă doi bani pe guvern, nu-i este deloc teamă de el, este convins că nu mai controlează lucrurile.

Deunăzi, preşedintele Traian Băsescu considera, în intervenţia sa televizată, că prăbuşirea burselor nu reprezintă altceva decât o dovadă a neîncrederii investitorilor în deciziile neconvingătoare ale oamenilor politici. Să trecem peste obiceiul repetat al dlui preşedinte de a se extrage şi plasa deasupra tagmei urât mirositoare a oamenilor politici pentru că nu acesta este subiectul. Ce valoare de adevăr are însă aprecierea preşedintelui care nu face decât să parafrazeze explicaţiile servite de la începutul crizei mondiale încoace pentru debandada sistemului financiar? Aşa să stea oare lucrurile?

Să facem o recapitulare. La 3 ani de la izbucnirea marasmului economic mondial, „pieţele”, industria financiară, cea care a stat de facto la originea coşmarului pe care-l trăim cu toţii, este nu numai bine mersi, dar i se atribuie şi virtuţi de virgină ingenuă ce priveşte cu firească neîncredere „deciziile neconvingătoare” ale oamenilor politici. Dar ce-ar mai trebui să facă oamenii politici, statele, băncile centrale, autorităţile în general, întru mulţumirea mofturoaselor pieţe? Industria financiară creatoare de lături numite derivative şi cotate cu triplu A a căror „valoare” a depăşit de câteva ori PIB-ul mondial a beneficiat deja de socializarea pierderilor pe care le-a produs şi care se regăsesc acum în bugetele statelor nevoite să le-nghită pe nemestecate. În modul cel mai cinic cu putinţă, după ce tot ceea ce înseamnă autoritate s-a predat cu arme şi bagaje industriei financiare, aceeaşi industrie financiară