Jorge Semprun, care a încetat din viaţă în iunie 2011, a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică. Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în “Dumnezeul tenebrelor”, deci în religia politică a comunismului. Născut în 1923 într-o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de “Fenomenologia spiritului”, cititor pasionat al cartii eretice a tanarului Lukacs “Geschichte und Klassenbewusstsein”, participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în “Le grand voyage” (carte tradusa in romaneste, in 1962, de A. E. Baconsky) si “L’écriture et la vie” (daruita de sora ei, Cristina Luca Boico, aceasta a fost ultima carte pe care o citea mama mea inainte de a se stinge din viata, la Haifa, in anul 2000). O biografie alui Semprun se intituleaza, cat se poate de nimerit, “L’ecriture de la vie”. A fost fascinat, ca si Koestler, de ceea ce putem numi limbajul secret al destinului. Pentru Semprun, memoria totalitarismului a fost o veritabila obsesie, leitmotivul reflectiilor sale despre Raul radical:

Les témoins de cette histoire sont en train de disparaître. Quand il n’y en aura plus, qui va continuer à transmettre la mémoire ? Certes, la mémoire historique, statistique, continuera à être transmise, mais la mémoire vivante, la conscience du vécu, aura disparu. Prenons un exemple assez repoussant : si l’on demande aux ex-déportés encore vivants quel est le sou