● Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, 2011.
„Stop cerebral complet. M-am degradat. În fiecare zi îmi spun că nu mai merită să trăiesc. Am eşuat, n-am înţeles şi n-am învăţat nimic. Mi-e atît de frică de viitor, încît mă trezesc noaptea ţipînd sau plîngînd în hohote. Nu mai sînt eu însumi, nu mai ştiu dacă am să mai fiu. Cît mai cred în Orbitor? Eu nu mai sînt în literatură. Mintea mea nu mai fantazează. Sînt teribil de decăzut şi descurajat. Sînt numai limite, impotent şi terminat. Pînă şi eu am fost mai bun decît mine. Sînt foarte nefericit...“ Am compilat o infimă parte din frazele care dau tonul jurnalului primilor trei ani (2004-2006) dintr-un total de şapte adunaţi aici. Sînt anii în care Mircea Cărtărescu se luptă să înceapă volumul final al trilogiei Orbitor, un proiect monumental, întins pe durata a 14 ani şi care avea să însumeze aproximativ 1500 de pagini, fiind, de altfel, şi prima trilogie încheiată din literatura noastră. Presiunea este enormă, pe măsura ambiţiei – scriitorul ştie că, fără a încheia şi volumul trei, Aripa dreaptă a fluturelui său vizionar, totul a fost în van. Iar blocajul este pe măsura mizei.
Cu faţa mereu înspre trecut, diaristul M.C. îşi consemnează masochist toate îndoielile, disperările şi opintelile pe zeci şi sute de pagini în care face figura celui lipsit de inspiraţie, forţă şi încredere, a unui Mesia izgonit, părăsit de graţia cu care a scris „ca după dictare“ Cartea sa. Căci, în încercarea de a găsi din nou intrarea în sfera creaţiei adevărate, scriitorul se identifică cu personajul său Mircea al cărui manuscris orbitor „se scrie“ sub veghea Ştiutorilor, conjuraţia divină al cărui Ales este. Nimicnicia vieţii, pierderea norocului, slăbiciunea trupului, puţinătatea ideilor şi a puterilor creatoare, muţenia vocii iluminatoare – toată această zbatere a scriitorului cu propriul destin & ope
