Marţi, 9 august. Eram împreună cu câţiva colegi. Treceam în revistă fotografiile din Londra devastată. Poze una şi una, făcute de profesionişti. Când, dintre zeci de fotografii, mi-au picat ochii pe una înroşită de flăcări, am ştiut că ea e „aleasa“.
Iar privirile colegilor mi-au confirmat opţiunea. Într-o zi cu mari evenimente care-şi cereau dreptul de a sta pe pagina 1, am găsit loc şi pentru poza „înflăcărată". Ba chiar i-am rezervat un format neobişnuit de înalt, ca să respire, să arate extraordinara victorie a vieţii în lupta cu moartea.
Atunci când faci o opţiune editorială, nu pui pe masă toate argumentele. Te rezumi la informaţii, dar trăirile interioare le păstrezi pentru tine. Cel mult, poţi spune „aşa simt eu, mergeţi pe mâna mea". Mizezi pe „fler", pe „miros", pe un al şaptelea simţ.
În cazul fotografiei de la Londra, al şaptelea simţ - un fel de înger sau de drăcuşor, nu ştiu exact - îmi proiecta următoarea trăire interioară: „Avem o casă în flăcări, o fereastră deschisă şi o femeie care planează ireal de la vreo cinci metri înălţime, pe fundalul întunecat al nopţii. Jos aşteaptă nişte braţe întinse, chemând-o parcă pe femeie pentru a-i oferi protecţie, pentru a-i opri zborul spre caldarâm. Nu se văd feţe sau detalii vestimentare, sunt doar siluete şi contururi. Lumina incendiului atroce reduce totul la nişte holograme neidentificabile. Şi totuşi...
Cine-o fi această femeie? Cine-or fi bărbaţii care se reped s-o salveze? Iată nişte oameni de toată isprava! Jos pălăria în faţa lor! Cu astfel de oameni poţi să schimbi lumea, s-o faci mai bună..."
Pentru o clipă, m-a fulgerat un gând nebun: „Ce bine i-ar sta acolo unui român... ce frumos ar scrie presa engleză despre noi..." Însă l-am alungat repede, pentru a rămâne pe tărâmul realităţii. În viaţă nu e ca-n filme...
Dar iată că, uneori, viaţa bate filmul. După două z
