Acum cîţiva ani, o franţuzoaică a publicat un roman de debut intitulat pur şi simplu Premier roman, o carte nici mai bună, nici mai proastă ca altele din categoria ei de... vîrstă, dar care a fost prilej de ironii şi de mare haz jurnalistic. La urma urmelor, ce poţi să ceri de la un prim-roman intitulat chiar aşa, Prim roman? Inovaţie? Surpriză? Ingeniozitate? Poate măcar coerenţă, deşi ăsta e un lucru de maturitate. Chestiunea primului roman este însă mai complicată. În Franţa, dar şi în alte locuri, primul roman este considerat a fi o categorie aparte (aşa cum e eseul, teatrul, biografia), o categorie literară ce trebuie tratată separat şi care, prin tratamentul excepţional, provoacă şi alte segregări. Prim-romancierii se întîlnesc între ei la festivaluri de literatură separate, dedicate noii specii literare, primesc premii la o altă categorie decît aceea de roman pur şi simplu. Criteriul de eligibilitate al primadonelor romaneşti ar fi, aşadar, dezvirginarea editorială pe lungi spaţii, căci, nu-i aşa, prim-romanul nu-i nuvelă sau poem în proză... Nu e nici rău, nici bine, e numai straniu, adică străin de sensurile – cîte-or mai fi rămas – literaturii şi de acea bună emulaţie (pe care unii o cred invidie) de breaslă care te face să te iei la trîntă, cînd scrii, cu tot ce s-a scris vreodată.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăÎntr-un editorial recent din Magazine Littéraire, Joseph Macé-Scaron, şi el fost prim-romancier, dar mai ales animator al emisiunii Jeux d’épreuves, de pe France Culture, explica nevoia de separare a debutului în roman ca pe o prelungire a instinctului matern. Criticul (de vocaţie, nu de liber-schimb) ar avea, prin urmare, un instinct de moaşă şi mai apoi unul de puericultor, cam în felul în care cineva care nu are copii se ocupă de copiii altora. Dar nu doar el. În preajma unui ro
