● Bugge Wesseltoft & Henrik Schwarz, Duo, Jazzland, 2011.
Vreau, nu vreau, cu preferinţele muzicale tot în jurul scandinavilor gravitez, deşi nu o fac cu un plan anume. Întotdeauna iau contact cu muzica la recomandarea presei sau a prietenilor, iar după ce curiozitatea mă împinge spre o documentare ceva mai profundă aflu că e vorba de cîte un artist norvegian sau suedez. Pînă la un punct i-am avut şi pe finlandezi la inimă, însă, de cînd au început să exporte masiv (HIM, Nightwish, victoria shock-rock la Eurovision), tacticile de marketing le-au devenit bătătoare la ureche. Cu norvegienii însă, mereu sînt luat pe nepregătite. Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la ei, vezi şi recentele tragedii civile. Au fost şi altele înainte, la fel de explozive şi apărute de nicăieri. Acum 20 de ani, acolo se cocea unul din cele mai extreme genuri de heavy metal, cu trupe ale căror membri propovăduiau filozofii bizare, deopotrivă psihedelice şi naţionalist-extremiste, vînau homosexuali, se înjunghiau unii pe alţii prin păduri şi dădeau foc bisericilor. Cîţiva ani mai tîrziu, unii dintre ei se creştinau, alţii se apucau de muzică de cameră sau electronică, iar un caz notoriu s-a dovedit a fi el însuşi gay şi s-a apucat de design vestimentar. Unii susţin că muzica rock le ia minţile, dar uite că teroristul de la Oslo asculta o compoziţie Clint Mansell de pe coloana sonoră a filmului Lord of the Rings cînd a deschis focul. Sînt oameni sofisticaţi – norvegienii. Cu jazzul, ei au cam aceeaşi abordare subversivă – l-au apucat de la un capăt, l-au întors pe dos, l-au împerecheat cu ce le-a venit la îndemînă şi i-au zis future jazz, deşi nu toată lumea le împărtăşeşte concepţia asupra viitorului genului. Eu le-o împărtăşesc. „It makes jazz fun again“, citeam pe ceva abţibild lipit pe un CD din ăsta.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. i
