Cu adânc regret, echipa naţională, prin vocea antrenorului ei, Victor Piţurcă, anunţă despăţirea, după o lungă şi grea suferinţă reciprocă, de Mutu şi Tamaş, doi băieţi care vreme de mulţi ani s-au jucat cu biografiile lor şi cu nervii noştri.

Până la aproape 33 de ani, Mutu a adunat două turnee finale, la primul, în 2000, adăpostit la umbra Generaţiei de Aur, la al doilea, în 2008, autorul unei istorice ratări de penalty care ne putea duce mai departe. Pe lângă aceste mediocrităţi lustruite, celelalte întâmplări capătă proporţii epopeice. Niciun gol al său n-a avut traiectorie mai clară decât liniuţele care l-au făcut celebru. Niciun dribling n-a fost mai spectaculos decât efectul hapurilor care l-au ţinut aproape un an pe tuşă. Nicio lovitură de cap n-a fost mai dură decât cele încasate de bietul chelner kosovar. Nicio pasă n-a fost mai prercisă decât mângâierea de rangă învelită în prosop cu care l-a cocoşat pe acel ins, la hotelul din Mamaia. Nicio acţiune de-a sa n-a fost mai limpede decât şpriţul pe care lumina zorilor iviţi prin fereastră îl făceau să fie şi mai alb.

O tonă de talent a fost înecată într-o cisternă de şpriţ şi apoi pitită sub un deal de praf alb. Când la 20 de ani te ia Inter, la 24 te ia Chelsea, iar tu la 33 eşuezi la Cesena, înseamnă că ai ţinut neapărat să-ţi baţi joc de propria persoană şi ţi-a şi ieşit! Să fim serioşi, pentru un tip de talentul lui Mutu, Cesena nu e un club rezonabil la finalul carierei, ci o gară fără şine, un lac fără apă şi o rangă fără fier!

Găbiţă Tamaş s-a născut ciolănos şi puternic ca un taur. La 19 ani, dădea goluri de la 30 de metri pentru Dinamo, la scurt timp debuta în echipa naţională, care părea că regăsise, peste ani, un nou Fane Sameş, sau mai dincoace, un nou Didi Prodan. La 21, povestesc martori anonimi, îl aduna propria mamă din locantele braşovene, a doua zi după-amiază, după o n