Uimirile mele, marile mele mirări în faţa Occidentului se petrec mai puţin în preajma construcţiilor excentrice, a marilor monumente istorice, a peisajelor exotice sau a semnelor evidente de bunăstare. Mai curînd, mă impresionează normalitatea sub care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a francezilor, englezilor, berlinezilor, austriecilor, cehilor; şi buna lor creştere, politeţea chiar şi distantă, ospitalitatea lor care nu se manifestă zgomotos, sub forma unei dorinţe de a flecări necuviincios şi de a trage cît mai multe foloase de pe urma străinului venit să le viziteze ţara, ci una de tip onest, în care simţi că eşti bine-venit, prin simplul fapt că tot ceea ce ţi se promite în pliante ţi se şi oferă.

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos În contrast cu toate cele descrise mai sus, avem aici, în România, destule motive să ne simţim mai puţin acasă decît oriunde în altă parte a lumii. Avem zilnic, în preajma noastră, dovezi de mitocănie, proastă-creştere, indiferenţă, cruzime, ignoranţă.

În ciuda acestui fapt, sau poate tocmai de aceea, de cîte ori ies în stradă, mă simt tot mai mult tentată să-i construiesc copilului meu, ad-hoc, un muzeu al gesturilor rare şi, în aparenţă, inutile, tocmai pentru că, prin singularitatea lor, nu par a construi nimic. Şi totuşi: îi arăt, ori de cîte ori am ocazia, un puşti care aruncă hîrtia la gunoi, semnul politicos prin care o doamnă este invitată să intre prima pe uşa unei cafenele, mîna de ajutor care i se oferă unui bătrîn ca să urce scările autobuzului, felul în care o doamnă îşi cere scuze că a blocat, cu sacoşele, intrarea într-un magazin, faţa de masă albă şi serviciul impecabil dintr-un restaurant, surîsul binevoitor al celui împins din greşeală de un trecător, invitaţia adresată celui dezavantajat de a sări peste rîndul din faţa casei de marcat sau a cabinetul