Pentru că investitorii din pieţele financiare internaţionale s-au aflat în aceste zile pe jar, ar trebui să cădem şi noi, cel puţin, pe gânduri. Şocul major de pe bursele lumii pe care tocmai l-am traversat ne arată deopotrivă anvergura riscului sistemic, dar şi dimensiunea problemelor acumulate în economia reală după trei-patru decenii de alocare greşită a capitalului. Violenţa vânzărilor de pe activele de risc din aceste zile este într-un contrast izbitor cu aşteptările pozitive (poate doar la nivel declarativ) exprimate până de curând de autorităţi, investitori instituţionali şi lideri ai corporaţiilor multinaţionale.

Precipitarea fugii din acţiuni, monede periferice şi instrumente financiare cu risc ridicat ne arată că, de fapt, pieţele mai degrabă au mimat optimismul. Investitorii au încercat să îşi facă curaj pe trendul crescător mizând pe sprijinul necondiţionat (şi neconvenţional) al instituţiilor naţionale şi suprastatale. Acum trendul se întoarce brutal pe măsură ce premisele revenirii ultimilor doi ani se întrevăd a fi false.

Picajele de acum ar putea anunţa o reintrare a economiei americane în recesiune, într-o lume în care Europa poartă poveri structurale greu de rezolvat, iar Asia se pregăteşte de aterizare controlată. Bolovanul datoriilor nu mai poate fi cărat de o economie globală istovită, iar implozia creditului lasă loc unui nou val de criză.

Privind retrospectiv evoluţia pieţelor din ultimii zece ani am putea distinge patru faze distincte. Prima dintre acestea, asociată creşterii bursiere din 2003-2007, a avut ca principal motor creditul abundent care a favorizat un proces de suprainvestire şi o manie consumeristă. Încrederea oarbă în viitor, optimismul faţă de parcursul economiei reale şi fascinaţia pentru deţinerea de active (cumpărate pe datorie) au exacerbat o serie de bule speculative. Când acestea au crăpat, în 2007-2008,