Nu puţini au fost cei care s-au întrebat care a fost rolul Vioarei Bara, cea care semnează scenografia spectacolului „Copilul acesta" produs de Teatrul de Stat Oradea - Trupa „Iosif Vulcan". În definitiv, se joacă într-un spaţiu dreptunghiular, gol, alb, cu spectatorii (în număr, totuşi, limitat) aşezaţi pe laturile lungi.

Cu minimale obiecte ajutătoare, precum un pat cu rotile de morgă sau un fotoliu rulant pentru bătrâni cu handicap. Or, exact acestea sunt cheile spectacolului regizat de Vlad Massaci. Aşezarea spectatorilor şi teritoriul lipsit de obiecte din faţa lor trimit, mai degrabă, la un teren de sport, de tenis dacă vreţi, fiindcă meciurile care urmează nu sunt pentru echipe numeroase, ci variante de „simplu" în relaţia de la om la om, dintre copil şi părinte.

Pe de altă parte, lumina intensă, continuă, şi trecerea poveştii sincopate de la femeia gravidă până la cea care priveşte peste umăr, la deceniile în care şi-a exercitat dreptul la consecinţele maternităţii, urmează un drum de-a dreptul chirurgical propus de regizorul Vlad Massaci.

Un patchwork de o logică perfectă pentru narator şi pentru receptorul gata să înghită pastila amară a conflictului între generaţii, a voluptăţii dictatoriale atât a părintelui care ştie el (de unde?) cum se trăieşte o viaţă (să mai fi beneficiat de una, de antrenament?), dar şi a urmaşului, în revolta căruia nu se citeşte altceva decât vocaţia de a urma, fără a o şti, fără a o recunoaşte, modelul părintesc. O poveste crudă, la drept vorbind, dusă până la capăt de actorii orădeni cu o asumată, deliberată răceală fiindcă, în blocul operator, pentru reuşita intervenţiei, se respectă protocoale clare, nu se bat câmpii. Aici dr. Ciomu nu-şi găseşte locul din simplul motiv că pacienţii sunt gata maltrataţi de faptul că există. Pacienţii, adică spectatorii, nu? Cei prezenţi, cei potenţiali, noi toţi. @