Moartea lui George Naghi, patronul Aldis, şi articolele din presa tabloidă despre cine şi cum îi moşteneşte averea, mi-au adus aminte de o poveste asemănătoare şi, în acelaşi timp, total altfel. Povestea asta nu te face să simţi repulsie pentru oamenii care au mai mulţi bani decât ai visa tu vreodată, ci să-i priveşti cu respect şi admiraţie.

Istoria cu pricina începe în Parisul anului 1932, când un anume Pierre Poilâne, originar din Normandia, deschide în Paris, pe Rue de Cherche-Midi nr. 8 din arondismentul Saint-Germain de Prés, prima sa brutărie. Deşi pe atunci erau la mare căutare baghetele, Pierre Poilâne se încăpăţânează să facă pâine după metoda tradiţională, adică din făină măcinată în moară de piatră, amestecată cu apă şi sare (sare de mare din Guérande, nu de oriunde), pusă la dospit şi coaptă mai apoi în cuptor cu lemne.

Deşi la început avea patru alte brutării concurente în apropiere, Poilâne rămâne în câţiva ani singurul brutar din zonă, pâinea sa având din ce în ce mai mult succes în restaurantele pariziene şi nu numai. La începutul anilor ‘70, brutăria trece în administrarea lui Lionel, unul dintre cei doi băieţi ai lui Pierre Poilâne. Max, celălalt fiu, îşi deschide la rândul lui o altă brutărie pe Rue Brancion nr 15.

Ambii băieţi îşi petrecuseră timpul, de la vârsta de 14 ani, în brutăria tatălui, aşa că ştiu foarte bine cum să facă pâine şi să gestioneze o afacere. Lionel era interesat în acelaşi timp şi de modul în care pâinea era legată de umanitate prin mii de fire artistice, politice, sociale etc. Aşa se face că în timp, el a adunat o colecţie întreagă de cărţi şi iconografii care dezvăluie amploarea acestor conexiuni.

Un “amănunt” simpatic – în 1969, Lionel Poilâne îl întâlneşte pe Salvador Dali, iar artistul începe în curând să comande diferite obiecte de mobilier şi sculpturi din pâine. La un moment dat, ajunge chiar