Pătrunde poetul şi mistagogul Petre Stoica într-un şopron, aşa cum fiecare dintre noi o facem atunci cînd viaţa ne pune la dispoziţie această şansă de nebăgat în seamă. Putem psihanaliza despre spaţiul ocrotitor al faptei respective. Putem analiza simbolic intrarea. Textualizăm citând versul care ne încredinţează că „aici e felinarul orbit de treizeci de ani“. Am mai putea hermeneutiza despre „presa pentru storsul strugurilor“ sau despre „coasa şi grebla“, despre „uneltele/ pentru răstignitul porcilor“. Am mai putea evoca cum anume „iarna,/ într-un colţ picoteşte roata de tors a bunicii“. Dăm apoi dreptate eului liric ce se exhibă în rotocoale asemenea fumului care se împrăştie în văzduhul crâşmei din ţigara poetului proptită în şanţul din sticlă translucidă a scrumierei. Şi eul liric ne spune că aici, în şopronul în care am pătruns, „ este o lume care moare într-un anotimp/ şi reînvie în alt anotimp /ca pînă la urmă să nu mai reînvie niciodată“. ( Petre Stoica, Arheologie blîndă, 1968, 142). Sînt atras de poemul acesta ca fluturele de noapte prin luna iulie în lumina felinarului. A lumînării. Amîndouă m-au însoţit demult şi am încredinţarea că i-au stat aproape poetului în imaginarul său creator. Lumînarea din vremea penelor de curent cînd aşteptam disperat să revină „electrica“ să pot vedea serialul la televizor şi lumina lumînării nu-mi era de nici un folos. Uneori o purtam învăluit în uşor miros de ceară la înmormîntarea babei de prin vecini. Pe vremuri rosturile ei erau altele, mai prozaice, fară mare însemnătate lirică şi simbolică: „Seca Lenca nu ne dădea lumînare, ci trebuia să ne cumpărăm noi din banii noştri. Pentru ca să nu fie nici o supărare, avea fiecare lumînarea sa şi, dacă astăzi învăţam la lumînarea mea, mîine luam pe a ta, şi aşa mai departe. Budulea n-avea niciodată lumînare, şi aşa el se silea să înveţe ziua, dar cînd eu îl chemam la