Foto: Omar Faruk / REUTERS Wardo Mohamud Yusuf, o femeie de 29 de ani din Somalia, a fost nevoită să plece de acasă pentru că în satul ei nu se mai găsea apă şi hrană. Şi-a luat cu ea cei doi copii, unul de un an, pe care îl căra în spate şi unul de patru, pe care îl ţinea de mână.
La fel ca ea, mii de somalezi au plecat în pribegie, căutând hrană şi apă. Ţinta o reprezintă taberele de refugiaţi de la graniţa cu Kenya.
Pe drum, însă, copilul de patru ani s-a prăbuşit la pământ. Wardo a încercat să-i dea din puţina apă pe care o mai avea, însă copilul nu a fost în stare să bea. Nici ceilalţi pribegi nu au vrut să o ajute, pentru că ar fi însemnat să rupă de la gura copiilor lor.
În cele din urmă, femeia şi-a lăsat copilul pe marginea drumului şi a continuat drumul, păstrând restul apei pentru fiul de un an.
“L-am lăsat pe drum, în grija lui Dumnezeu”, povesteşte femeia, acum aflată în tabăra de refugiaţi din Kenya. “Ştiam că este încă în viaţă şi acest lucru mi-a frânt inima”, a mai spus femeia.
Situaţia nu este singulară, spun membrii organizaţiilor care încearcă să ajute muritorii de foame din Somalia şi Kenya. Familiile pribege se deplasează pe jos, uneori, şi cu câte şapte copii. Când apa şi hrana nu mai ajung, trebuie luată o decizie: cine primeşte şi cine rabdă. Uneori, astfel de decizie înseamnă că unii vor supravieţui, alţii nu.
“Nicodată nu a mai trebuit să iau o astfel de decizie. Retrăiesc în continuu durerea de a-mi fi abandonat copilul. Mă trezesc noaptea şi mă gândesc la el. Mă îngrozesc ori de câte ori văd un băiat de vârsta lui”, povesteşte Wardo Mohamud Yusuf.
Psihologul John Kivelenge, care lucrează în tabăra de refugiaţi de la Dadaab, Kenya, spune că abandonul copiilor în astfel de situaţii este o decizie corectă.
“Este o reacţie normală într-o situaţie anormală. Alternativa ar fi să se aşeze şi să moară
