Între 1944 şi 1947 şase ţări europene şi-au pierdut monarhia, lor adăugîndu- li-se în 1967 Grecia, al cărei rege a fost expulzat în Italia de regimul militar din Atena.

Printre cele şapte ţări convertite cu forţa la republică s-a numărat atunci şi România, iar detaliul istoric că am fost scoşi din condiţie monarhică a însemnat începutul abrutizării la scară naţională, o abrutizare care mai durează şi astăzi, în ciuda aparenţei benigne date de răsturnarea din 1989.

Pierzîndu-şi conformaţia monarhică, România a intrat în deformaţie republicană, iar maltratarea de conştiinţă la care a fost supusă a dat naştere unei ignoranţe cronice în privinţa rolului pe care familia regală l-a jucat în destinul ei. Din acest motiv, românii au pierdut noţiunea celui care, uns de mîna patriarhului, trece prin uşile împărăteşti ale altarului şi, în plus, au pierdut sentimentul sacrului care decurge din apariţia unei figuri regale. Şi cum aceste două atribute – consfinţirea tiparului naţional prin ungere bisericească şi ilustrarea principiului divin prin asumare viageră – îşi dau întîlnire în fiinţa unui monarh, fie şi numai pentru atît poţi pricepe de ce prezenţa unui rege are darul de a inspira altceva decît conturul unui preşedinte. E un simbol în care se închid prea multe bucle de spirit ca să-l poţi înlocui cu tivul laic al unor cinici ahtiaţi de putere, care îşi joacă rolul savurîndu-şi fiecare importanţa irepetabilă. Şi cum neglijarea acestor atribute are o singură cauză – ignoranţa endemică –, o cercetare a istoriei monarhiilor europene nu poate fi decît binevenită.

Acesta a fost imboldul cu care Doina Uricariu şi-a scris Maxilarul inferior, titlul strîngînd sub el trei fire istorice pe care autoarea le urmăreşte prin alternanţă, după cum îi dictează dozajul naraţiunii şi dispoziţia de moment. Primul fir priveşte genealogia familiilor regale din Europa, al d