O împușcătură anonimă, bine țintită, într-o toaletă a Universității din Chicago, a încheiat spectaculosul și scurtul parcurs al vieții lui Ioan Petru Culianu în 21 mai 1991, pe la orele 13.00. În urma lui rămîneau însă lucrări literare și științifice, publicistică și epistolare care, împreună, publicate încă de pe atunci sau inedite în 1991, vorbeau despre o viață intens creativă și de eforturi cognitive cu totul remarcabile. Prezentele rînduri – scrise cu intenția de a aminti că s-au împlinit două decenii de la plecarea lui Culianu în alte dimensiuni ale Marelui Joc (într-un an cu multiple semnificații comemorative, ce include trecerea unui sfert de veac de la moartea lui Mircea Eliade și centenarul Emil Cioran) – sînt menite să atragă atenția asupra profilului complex al unui om de știință care și-a gîndit evoluția în carieră după tipicul omului de cultură renascentist, imitat și de maestrul lui de tinerețe, Mircea Eliade. Receptat bine, în general, în România, el nu a făcut încă obiectul unei atenții în legătură cu vedereaasupra istoriei românilor, deși lecturile, meditația proprie și neobișnuita lui capacitate de sinteză au aruncat – în mai multe rînduri – lumini semnificative asupra istoriei națiunii lui de origine. Între fulgurațiile pe care Culianu a apucat, doar parțial, să le valorifice, amplificîndu-le la proporții de studiu sau de sinteză, se numără și cele referitoare la România modernă și contemporană. Încă din cartea despre Mircea Eliade, scrisă în 1982 și încheiată în 19 ianuarie 1983, Culianu decidea să încerce o lectură a lui Eliade „ca existență istorică“, cu un interes declarat pentru „al său Sitz im Leben în viața intelectuală și politică românească dintre 1921 și 1943“, cînd celui plecat îi apăreau cărțile românești. Chiar din primul capitol, Culianu observă: „Din secolul al XVIII-lea, cînd clerul greco-catolic (unit) din Transilvania a p