Cuvintele, scria Joseph Conrad, cum bine se știe, sînt marii dușmani ai realității. Ei bine, cred că aserțiunea este de departe cea mai potrivită pentru recenta inițiativă de partid, stat și institut în ceea ce privește crearea unui muzeu al comunismului la București, s-ar zice iminentă după determinarea pe care o arată promotorii acestui proiect. Eu nu cred că este altceva decît o altă petardă, aruncată spre a demonstra că activitatea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului nu este tocmai un eșec, așa cum lesne s-ar putea vedea dintr-o simplă consultare a agendei acestuia în ultimii ani. Și ar mai fi motive, fie electorale, care privesc o încercare disperată de a recoagula intelectualitatea înregimentată în jurul lui Traian Băsescu prin condamnarea comunismului, fie de orgoliu, ale echipei domnului Tismăneanu și ale lui însuși, care doresc, cu orice preț, să arate că fac și ei ceva. E prea tîrziu, iar gestul este de-a dreptul patetic. Nu aș vrea să se creadă că scriu aceste rînduri din ranchiuna unuia care a fost înlăturat de la conducerea IICCR, din stricte motive politice, și nu profesionale, așa cum au susținut-o pe față atît guvernanții, cît și echipa care mi-a luat locul, în frunte cu Vladimir Tismăneanu. Încerc doar să descriu o situație, o stare de fapt. Un muzeu al represiunii comuniste există, după cum se știe, de mulți ani, la Sighet. Un Memorial impresionant, excelent amenajat, care tinde să prezinte, într-o manieră aproape exhaustivă, caracterul represiv, criminal și ilegitim al comunismului (ca să citez celebrul Raport Tismăneanu), ceea ce s-a întîmplat cu noi în ultimii cincizeci de ani ai mileniului trecut. Din păcate pentru Traian Băsescu și PDL, el nu este în nici un fel sub tutela lor, fiind creat exclusiv prin eforturile a două personalități, Ana Blandiana și Romulus Rusan, care și-au dăruit eforturile din ultimele două decenii a