La urma urmei, cui ridicăm monument? Sau cine ridică și cui? La această întrebare trebuie să răspundă monumentul. La Berlin, unduiosul cimitir de piatră, orașul de piatră, deșertul de piatră al arhitectului Peter Eisenman există de cinci ani – și tot de cinci ani nu ne răspunde la întrebare. Mai exact, răspunde la întrebări pe care nu i le-am pus. Fiecare persoană vrea să-și conserve energia. Vrea s-o ia de undeva, se asociază cu alții, organizează ceea ce are de făcut și legitimează ceea ce-și însușește. Consecințele inevitabile ale funcționării acestei tendințe sînt: învîrteala dibace, înșelăciunea, minciuna, crima și pustiirea mondială. Ar fi greu să ne imaginăm indivizi și societăți fără predilecția lor pentru supraviețuire și acumulare. Trăim cu oase umane. Societățile noastre sînt antropofage. În același timp, modernitatea este îndurătoare, ascunde individul, cu tot cu ten-dința asta îngrozitoare care-l caracterizează, în structura organizării sociale, în mulțime. De cele mai multe ori, nu trebuie să se întîlnească cu persoana pe care o jefuiește cu succes, pe care o nimicește. În ciuda acestui fapt, angoasa îl copleșește cu o forță primară. Deși prin ridicarea monumentelor nu-și poate înfrîna sau eluda funcționarea predilecțiilor și excesele lor, ce revin valuri-valuri, pogromul, genocidul, războiul, el poate, întrucîtva, canaliza în mod ritualic angoasa colectivă, printre altele, prin actul inaugurării cîte unui monument. De acum înainte, o să fim cu toții buni – spun, parcă, aceste bronzuri și pietre. Societatea, prin monumentele sale, își cere iertare pentru faptele comise ieri, pe care le comite și azi și le va comite și mîine. Marea dificultate a ritualului de ridicare a monumentului este că locul comemorării victimelor păstrează amintirea făptașilor. Obiectul monumentului este personajul colectiv – nu victima, una cîte una, nu persoana ca atare. Mo