Mereu se pomenește faptul că România nu are un proiect concret pentru viitor. Pe termen mediu și lung, coerent structurat. Țară și Popor, reunite sub egida, gingașă cîndva, Cuget și Simțire. Sigur că sîntem racordați la perspectivele și proiectele europene ale sumedeniilor de comisii și comitete de experți ale Uniunii Europene. Sigur că sîntem antrenați în fel de fel de proiecte și angajamente ale NATO, din care cu onor facem parte, și nu mai tremurăm că vin rușii sau turcii peste noi. Sigur că avem o puzderie de relații bilaterale cu te miri ce state ale lumii, economice, financiare, culturale etc., din care, teoretic, ar trebui să culegem și oarece roade. Totuși, există senzația – care o fi adevărul și realitatea, nu știm, facem evaluări pe supoziții logice și aproximări extrase din fapte concrete oferite de surse deschise – că România nu are nici un proiect de viitor. Mergem înainte – cît de înainte? Dacă populația scade, venitul pe cap de locuitor scade, totul parcă scade, în afara acelor creșteri fastidioase cu zero virgulă ceva ale lui Emil Boc etc. –, fără să știm exact ce, cum și pentru ce. Dincolo de vorbele mari aruncate de politicieni, la putere sau în opoziție, și de formatorii de opinie (hmmm, chiar mai avem așa ceva sau doar vedetuțe egolatre și egocentrate, care se ghidează după dictonulaprès mois, le déluge?), dincoace de oficialii învestiți (prin alegeri sau numire directă) să gestioneze treburile publice, „ale țărei și neamului“ – suna frumos o astfel de formulare, cîndva, pe buzele lui Nicolae Iorga. Care Iorga, ce Iorga, noi o ținem acum cu Jeffrey Francks și Barroso! Dar oare despre ce fel de proiect ar fi vorba? Cine să elaboreze o strategie economico-financiaro-socială pe termen mediu și lung, care chiar să dea și roade? Ne consumăm în interminabile lupte intestine, ne risipim energiile (de multe ori, cu costuri uriașe aruncate în gol)