Fiind vacanţă, răsfoiesc literatura escapadelor. Nu puţină, şi îndeajuns de diversă. Sastisirea de metropolă, periodică, sau chiar rituală, merge de la febra preliminariilor care nu duc la nimic, decât la o oboseală care se cuvine trăită (Caragiale), la cel mai ucigător plictis (Bogza).
Mai vechea Câteva ore la Snagov, a lui Odobescu (1862, Revista română; în ediţia comentată de N. Mihăescu, Pseudo-kynegheticos şi câteva ore la Snagov, Universul, 1943), iese din tiparul obişnuit al vilegiaturii.
Reţeta ei, ştiută din bucata care o precedă (deşi scrisă 12 ani mai târziu) în ediţia pe care o am în faţă, este erudiţia picantă, dacă se poate spune aşa. Totul începe cu o plimbare de plăcere, „fără ţel hotărât”, într-o dimineaţă de vară, spre Ploieşti. Prilej de a divaga pe-alăturea cu drumul, la propriu. O şosea, chiar utilă, este o impietate, în raport cu farmecul călătoriei neîngrădite, în care drumeţul poate apuca pe unde doreşte. Sigur, demodate vorbe, pentru secolul vitezei, în care cine să mai cugete la virtuţile unui cal, ori să cerceteze fizionomia oamenilor întâlniţi în cale. Competiţia, la Odobescu, nu este între natură şi civilizaţie, în care prima pierde maiestuos, iar cea din urmă câştigă silnic, ci între natură şi cultură. Unde ceasornicul primei înaintează fără răgaz, a doua găseşte timp. Aşa încât nu sunt câteva ore la Snagov, ci câteva secole bune. Nu e simplă plimbare, ci o aşezare temeinică în peisaj, o dorinţă de a trăi ceea ce numim, în zilele noastre, timp de calitate. Care se construieşte observând detalii, acolo unde cei mai mulţi nu văd decât şosea.
E uimitoare – chiar cu un îndelung exerciţiu de istoric şi, deopotrivă, ficţionar, obişnuit să lege lucrurile şi să le speculeze potrivirile – puterea de observaţie şi libertatea de mişcare, prin istoria mare şi mică, din sala tronului şi din alcov, a povestitorului Snagovului, o
