Se împlinesc 50 de ani de când a fost ridicat Zidul Berlinului, care a împărţit oraşul în două până la căderea sa, în 9 noiembrie 1989, divizând familii şi creând multor oameni sentimentul că sunt prizonieri.
La scurt timp după miezul nopţii, pe 13 august 1961, guvernul est-german a ordonat ca perimetrul de 155 km al Berlinului de Vest să fie închis cu sârmă ghimpată şi păzit de 40.000 de soldaţi est-germani. Primele elemente de beton au fost adăugate pe 15 august 1961. În următoarele luni a fost construită prima variantă a zidului. Un al doilea zid a fost adăugat în iunie 1962. Un zid de beton a fost adăugat în 1965, iar în 1975 a fost construit Grenzmauer75 (Zidul de Frontieră75), versiunea finală şi cea mai sofisticată.
Liderul est-german Walter Ulbricht a dat ordinul, sprijinit de liderul sovietic, Nikita Hruşciov. Guvernul i-a încredinţat proiectul secret lui Erich Honecker, care urma să-i succeadă lui Ulbricht la şefia Germaniei Democrate.
Fâşia morţii
Motivaţia era de a ţine la distanţă „Vestul fascist". Dar toată lumea ştia că rolul său era să-i împiedice pe est-germani să emigreze. Înainte de 13 august est-berlinezii puteau, după ce treceau printr-o procedură lungă, să meargă în Berlinul de Vest pentru a-şi vizita rudele. Între sfârşitul Războiului Rece, în 1945 şi 1961, circa 3 milioane de oameni au plecat în Vest din Germania de Est. După 1961, nici măcar cei care erau foarte aproape de regim nu puteau călători uşor.
„Fâşia morţii" era un teritoriu neutru între segmentul interior şi cel exterior al Zidului, patrulată de soldaţi cărora li se ordonase să folosească toate mijloacele disponibile pentru a împiedica oamenii să fugă. Estimările privind numărul celor morţi în timp ce încercau să fugă variază. Procurorii din Berlin spun că 169 de oameni au murit astfel între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989, din care 136
