Cine recurge la binefacerile fizice, materiale ale stâlpului, în primul rând la... capacitatea acestuia de a-l face mai vizibil în ochii cuiva, nu înseamnă, neapărat, că este dus cu pluta. Dacă ne gândim, însă, la semnificaţia stâlpului în mitologia antică, aceea de cale de comunicare a principiului luminos şi dătător de viaţă, am putea să privim, în zilele noastre, cocoţarea cuiva pe un stâlp drept o încercare de revigorare a simbolisticii parului de lângă noi. Dar nu este aşa.
De când asistăm la evenimente mediatice de tipul celor petrecute în acest an - proteste pentru respectarea propriilor drepturi din vârful unui stâlp - tragem concluzia că lucrurile devin din ce în ce mai interesante şi mai dureroase… Pe scurt, constatăm că stâlpii din jurul Palatului Cotroceni încep să fie folosiţi drept portdrapel al disperării şi al deznădejdii unora dintre semenii noştri. Şi asta fără intenţia de a minimaliza gestul bărbatului în vârstă de 28 de ani, care s-a cocoţat, miercuri, pe un stâlp de lângă Palatul Cotroceni, pentru a doua oară pe parcursul a două luni (8 iunie şi 10 august a.c.), cerând respectarea drepturilor sale fundamentale.
Insistând asupra cazuisticii, "bărbatul este la a treia urcare pe stâlp şi a încercat să se sinucidă cu apă grea", potrivit unor surse. Am putea spune, cu alte cuvinte, că, pentru unii nedreptăţiţi ai sorţii, niciun demers civilizat nu mai are efectul scontat. Tânărul era şi este dezamăgit că nu i s-a făcut dreptate în justiţie. Dar, în final, drama a fost rezolvată: curajosul căţărător (care afirma, în luna iunie, că protestul său este legat de lipsa banilor şi a unui loc de muncă!) a fost diagnosticat cu "sindrom depresiv reactiv şi tulburare de personalitate polimorfă". Este posibil, însă, ca nimeni (cu excepţia diagnosticianului!) să nu ştie ce se ascunde dincolo de această observaţie medicală. Şi totuşi, cu sau fără "
