Despre poezia lui Ionuţ Chiva mi-am spus deja părerea, în paginile de gardă ale Instituţiei moarte a poştei. Mi s-a părut un volum foarte bun. Şi, pe deasupra, foarte interesant.
Aşa încât, evitând să mă pronunţ a doua oară, am aşteptat, cu mare curiozitate, cronicile. (Câteva pur convenţionale, câteva conţinând observaţii acute.) Dintre acestea, una m-a pus serios pe gânduri. În sensul că era cât pe ce să mă convingă. Mă refer la aceea semnată de Alex Goldiş şi publicată în primă instanţă în revista Vatra. Nemaiavând-o acum la îndemână, mă voi folosi în continuare de varianta online a articolului, apărută în Ziarul de duminică.
Până la verdict, i-am dat aproape fără excepţie dreptate criticului clujean. Descrierea pe care acesta o face volumului e cât se poate de exactă. Doar accentele sunt, cred eu, puse greşit. (Goldiş preferându-le parcă pe cele grave celor ascuţite.) Într-adevăr, în răspăr cu toată lumea, Chiva parcurge drumul invers, dinspre proză către poezie. Nu complet, desigur, anumite ticuri narative rămânându-i intacte chiar în cele mai lirice dintre momente. Cu toate acestea, cum spuneam şi în prefaţă, ar fi inadecvat să citim Instituţia moartă a poştei ca pe un scenariu melancolic, lipsit de deznodământ. Să deducem, oricât de mare ar fi tentaţia, un fir roşu.
În al doilea rând, e clar, nu toate piesele din acest volum sunt de nivelul celor mai bune. Chiva are, uneori, momente de sincopă. Se lasă în voia inspiraţiei. (Ceea ce, la un cerebral ca el, nu e indicat.) Şi totuşi, nicăieri, aici, nu e propriu vorbind slab.
Pe scurt, un volum de poezii (aşa îi place autorului să le numească şi se cuvine să-i respectăm decizia) cu înclinaţii epice întrerupte, de un cinism feroce, indicând o criză a vârstei. Dar mai presus de asta, o criză a limbajului.
Asta n-a observat Goldiş. Şi, mărturisesc, n-am observat nici eu când l-am ci
