În ultimele zile, agen- ţiile de ştiri, ziarele şi posturile de televiziune româneşti au vehiculat mai multe variante ale unei denumiri instabile şi hibride.

Din mulţimea de formule aproximative, cititorul sau telespectatorul nu a prea putut alege şi nu a avut cum să afle care este, până la urmă, denumirea oficială a celui mai mare stadion din Bucureşti. Acesta a fost denumit pe rând, uneori în aceeaşi pagină de ziar sau în aceeaşi emisiune, National Arena (cu ortografiere şi pronunţie engleză), dar şi Naţional Arena, Arena Naţională, Stadionul Naţional, Stadionul Naţional Arena, Stadionul Naţional Arena „Lia Manoliu” etc.

N-au întârziat reacţiile la aceste variaţii, mai ales în spaţiul virtual, în comentariile cititorilor care s-au întrebat de ce era nevoie de o nouă denumire (de ce nu Stadionul Naţional?) şi de ce aceasta trebuia să fie, ostentativ, în engleză – sau cel puţin cu structura sintactică fidel calchiată după engleză: „Ce-i aia «Naţional Arena»? În ce limbă este acest nume?” (cotidianul.ro); „e-n limba aia în care se spune «aviara gripa»” (diacritica.wordpress.ro). Criticând snobismul lingvistic al unei inovaţii inutile, ziaristul Mihnea Măruţă şi-a intitulat un text de pe blogul său Limba Română Arena (18.07.2011).

Inovaţia în cauză are mai multe aspecte criticabile. În primul rând, este evident că varianta de denumire exclusiv în engleză a stadionului bucureştean nu se justifică (nu e vorba de un produs comercial destinat integral exportului) şi e chiar riscantă: nu cred că toţi românii care umplu stadioanele la un meci de fotbal ţin morţiş să se exprime în engleză („frate, ce caft a fost aseară pe National Arena!”). Formula parţial românizată Naţional Arena (în care confuzia între română şi engleză pare produsă de scrierea frecventă fără diacritice) ridică două probleme: opţiunea pentru termenul arenă şi structura sintactică nef