În ultimii 20 de ani am susţinut că intervenţiile statului în economie au fost cauza celor mai multe probleme economice cu care ne-am confruntat. De fiecare dată m-am referit la România, care a abuzat de intervenţionismul statal în toate privinţele, de la operaţiuni de salvare a unor companii la supra-reglementare. Dar, în ultimii ani, când au fost confruntate cu alegerea de a asista companii mari sau de a risca consecinţe economice negative, chiar şi statele capitaliste cu economii dezvoltate pe care le-am luat ca exemplu de urmat au ales, aproape de fiecare dată, în mod regretabil, să intervină. Aşa cum în România intervenţia masivă a statului a fost cauza profundă a problemelor economice pe termen lung, tot aşa ea va fi cauza problemelor economice şi în economiile la care ne-am uitat cu admiraţie.

În România au fost câteva decizii cheie care ne-au plasat în urma altor state. Liberalizarea prea lentă a preţurilor şi a pieţelor a întârziat mai mult ca în alte ţări din regiune alocarea eficientă a resurselor. Selectarea unor intreprinderi şi punerea lor în administrarea Agenţiei de Restructurare în perioada 1993-1996 a conservat vechile structuri de producţie irosind bani publici. Amânarea unor privatizări ne-a costat enorm. Mulţi oameni nu şi-au căutat locuri de muncă atunci când aveau vârsta, energia şi creativitatea care le măreau şansele de a le găsi, înşelaţi de iluzia că statul va salva întreprinderile cu probleme. Pe care, în final, statul nu le-a putut salva. În retrospectivă, oamenii încep să înţeleagă cum intervenţiile statului le-au redus şansele de a fi prosperi, făcându-i dependenţi de ajutoare sociale nesustenabile. În lumina crizei, unii încep să înţeleagă că prin unele alocaţii, guvernele i-au plătit să nu muncească. Prin intervenţiile sale, statul a creat iluzia că îşi protejează economic cetăţenii. În fapt, intervanţiile au contribuit la s