Şi mi-am spus uite că totuşi mai poţi să scrii măcar aşa din când în când câteva fraze şi pe drum mi-au mai venit vreo două în minte şi mi-am spus am să le scriu mâine şi dimineaţa când mi-am adus aminte că vreau să le scriu mi-am spus ce-i cu prostiile astea cu fleacurile astea, ce rost are să le scriu şi nu le-am mai scris şi m-am gândit bine, dar ce altceva fac cum îmi trece vremea măcar până la prânz că nici de citit nu-mi vine şi m-am gândit să mă uit peste scrisorile pe care mi le-au trimis, cu vremea, unii şi alţii dintre oamenii de care se va mai auzi un timp să văd ce fac cu ele, cui să le las ar fi păcat să se piardă şi când să deschid dulapul în care le ţin mi-am spus ce-i cu prostia asta am eu răbdare să le mai citesc odată şi mi-am spus aşa-i ai dreptate, dar vorba e ce facem noi până la prânz.

Aşadar, chiar s-a terminat? Dorm bine, aproape neîntors, de la unsprezece la şapte fără un sfert. Mănânc ce-i de mâncat dimineaţa, parcurg programul de televiziune şi teletextul, politică şi mai ales sport. Dau ca din întâmplare peste, în reluare, Federer – Nadal. E sâmbătă şi se face nouă fără un sfert. Citesc un poem de Ion Mureşan, câteva pagini din cartea despre Petre Stoica a lui Cornel Ungureanu şi acuma ar fi să mă apuc de Proust. Iau o pauză de respiraţie şi-mi zic din nou chiar s-a terminat? Cred că s-a terminat.

Energia puţină te împiedică prin orice, inclusiv prin mediocritate, s-o epuizezi.

La Proust nu se pune problema verosimilităţii. El nu simte nevoia, cum i-ar fi revenit unui realist, să explice de unde cunoaşte naratorul toate amănuntele despre amorul lui Swann sau ce-şi vorbeau tante Léonie şi Françoise. Ba mai mult: frizerul de la Doncières, căruia un căpitan îi este îndatorat, obţine pentru Saint-Loup o permisie, însă nu vorbeşte nimănui despre intervenţ ia sa. Mijloacele realiste nu fac din Proust un r