E aproape neverosimil cum, de-a lungul a aproape patru decenii de carieră poetică, Ion Pop a rămas consecvent propriei formule. Un aer de delicateţe şi de fragilitate, a unui "eu slab" (pentru că nu poate să întreţină o relaţie directă cu obiectele), născut şi crescut în incubatorul lecturilor, era de identificat în poezia magistrului echinoxist încă de la primele volume, Propunere pentru o fântână (1966) şi Biata mea cuminţenie (1969). Ceea ce-l deosebea pe Ion Pop de colegii de generaţie şaizecişti, de la Nichita Stănescu până la Adrian Păunescu, Ana Blandiana sau Gabriela Melinescu, era conştiinţa imposibilităţii de a se apropia nemediat de natura şi de viaţa elementară. El nu va extrage însă dintr-o asemenea observaţie concluzii textualiste, întorcând spatele realităţii, ci va prefera, în schimb, să pună în scenă această ciudată neputinţă. Căci, într-adevăr, aproape toate poemele lui Ion Pop sunt frânturi nostalgice după un "hors-texte", rostite de vocea unui copil bătrân, suprasaturat de lecturi. De aici, retorica egală, stinsă, "cuminte", în opoziţie aproape programatică cu desfăşurările grandilocvente ale şaizeciştilor. Dacă se poate vorbi de un anume patetism în poezia lui Ion Pop, atunci acesta este mocnit, atent filtrat prin autoironie. Un aer de resemnare pluteşte peste imaginarul unui eu pregătit să-şi trădeze la tot pasul limitele, eşecurile (deopotrivă individuale şi ale firii) sau doar neîndemânările şi micile stângăcii cotidiene.

Nu face excepţie de la respectiva formulă nici volumul recent apărut, În faţa mării, deşi trebuie spus că, începând cu Litere şi albine (2010), poate fi detectată o uşoară turnură în interiorul genului profesat de Ion Pop. Aceleaşi nesiguranţe ori nelinişti cu privire la relaţia dintre text şi viaţă străbat cele două volume, doar că, de data aceasta, eul militează mai decis în favoarea ultimei. Poate şi