Cartea lui Lilian Zamfiroiu (Relaţii diplomatice româno-italiene 1918-1940, Editura Tritonic, Bucureşti, 2011, 240 pag.) se parcurge nu doar cu interes, ci şi cu un nesperat – căci nepromis de titlu – frison intelectual. Lilian Zamfiroiu izbuteşte un lucru rar. Venit dinspre Litere, cu o extrem de implicată şi consistentă activitate diplomatică, alege să „citească” o epocă tulbure şi convulsionată: interbelicul. O face atât prin documente oficiale, seci şi convenţionale în solemnitatea lor disimulatorie, cât şi, mai ales, prin mărturii, telegrame, declaraţii, note şi comentarii din presă, personalizate, sentimental patetice, vibrante. Se documentează cu acurateţea unui istoric, dar şi cu o curiozitate vie pentru detaliul uman semnificativ, pentru întâmplări, cuvinte şi semne cu potenţial simbolic, curiozitate atribuită, de regulă, prozatorului.

Din perspectiva Istoriei, cartea are atuuri imbatabile, căci ia în discuţie problema Ardealului, mereu fierbinte şi paradoxal de actuală (Titulescu avertiza în 1937 asupra primejdiei revizioniste, nicidecum atenuată de calitatea politicii în chestiunea minorităţilor), şi a Basarabiei, niciodată rezolvată cu adevărat. Sunt subiecte deschise care încă pot coagula entuziasme, temeri şi resentimente. Perioada este, totodată, şi una încărcată de umori, vanităţi, fanatisme, atât la nivelul unor personalităţi accentuate (Hitler, Mussolini, Horthy), cât şi la cel al unor naţiuni sau etnii. E o epocă bine mobilată cu personaje şi beneficiind de o tramă cu suspans şi încheieri dramatice, de nu de-a dreptul tragice. Încărcătura epică a acestor două decenii este exploatată de autor cu remarcabil echilibru şi fine conotaţii. Nu romanţează – mereu exact şi sobru, nu adaugă nici un dram de patos şi nu apasă pe clape emoţionale. Nici nu dă verdicte, căci iţele scoase la iveală de cercetarea sa pedant-scormonitoare sunt mai încâlcit