Cînd le spun amicilor (tot mai des, în ultima perioadă) că urmează să-mi fac un acvariu, pe figurile lor apar deodată umbrele îngrijorării. Mi se aruncă o privire contrariată, urmată invariabil de întrebarea:– Dar nu știi ce greu e să întreții un acvariu?Mă uit și eu gînditor la interlocutor, cunoscînd deja continuarea: – Dar ce-ți veni? O să stai tu să schimbi apa în fiecare săptămînă? Și o să măsori zilnic temperatura din acvariu cu termometrul? Ai tu nervi să cureți geamurile, pietrișul de pe fund, melcii agățați de plante? Te credeam om serios... A fi om serios înseamnă, la noi, să ții vreo cinci pisici (trei castrate, două încă isterizate sexual), care să-ți lase păr de pe covoare pînă-n fundul sufletului și care să ezite, la infinit, între Whiskas cu aromă de carne de struț și oase selectate atent, să nu facă așchii. Ori, dacă ești un om și mai hotărît, să îngrijești o echipă robustă de cîini, plimbîndu-l pe fiecare de trei ori pe zi, chiar dacă afară e pîrjolul Bărăganului ori vîntul sinistru siberian. A merge cu pisicuța bolnavă sau cu dulăul melancolic la doctorul veterinar, suferind alături de necuvîntătorul cu ochi umezi, nu ridică probleme. În schimb, proprietarul de acvariu, lucrînd în logica numerelor mari, e sincer compătimit pentru istovitoarea sarcină asumată. În realitate, a ține un acvariu e cel mai ușor lucru din lume. Cu o condiție: acesta să fie unul mare. Volumul fiind pe măsură, vei schimba apa doar o dată pe lună. Pe fund vor opera, oricum, bine cunoscuțiisanitari cu mustățile lor profesionale. Iar melcii care vor întrece măsura, simțindu-se prea bine printre plantele mele și proliferînd indecent, vor lua drumul WC-ului, fără să am vreo mustrare de conștiință. Oricît de milos aș fi, nu pot să sufăr, în mod real, pentru un melcișor din treizeci. O singură dată am plîns pe marginea acvariului, la moartea unui xifo verde (o raritate), car