Despre Thomas Jefferson, cel de-al treilea dintre preşedinţii americani s-au scris tomuri întregi, unele punând în lumină file din istoria tânărului stat american suveran, altele explorând viaţa sa personală, marcată de trei pasiuni care par să fie mai mult "ale pântecelui" decât "ale minţii" (dar care, folosite cu abilităţi de diplomat, pot schimba soarta naţiunilor). Şi mă refer aici la cele trei mari "patimi" ale lui: dulciurile, vinurile şi mâncarea franţuzească.
Gastronomia fină
În bună măsură, gusturile culinare ale lui Jefferson au fost formate în anii misiunii sale diplomatice în Franţa. Dar chiar înainte de acest moment, la conacul lui de la Annapolis, în Maryland, avea să îşi aducă un veritabil chef francez, iar în anii petrecuţi ca diplomat la Paris nu ezită să-l ia cu el pe unul dintre sclavii săi, James Hemings, pe care îl formează în arta culinară la cea mai bună şcoală din "capitala gastronomiei". Este primul (şi nu ştiu dacă nu cumva singurul) sclav american cu diplomă de înalte studii culinare pariziene. Asta se întâmpla înainte de Revoluţia Franceză şi înainte ca, rămaşi fără slujbă, cei mai buni chefi ai aristocraţiei franceze să înfiinţeze primele restaurante "haute cuisine". Era o epocă în care gastronomia de mare clasă aparţinea într-adevăr unei lumi exclusiviste şi cu atât mai mult un sclav şcolit printre geniile culinare ale epocii stârneşte atenţia.
În Europa, Jefferson a făcut o adevărată pasiune pentru "maccaroni", pregătite după reţeta lor originală din Nouilly, localitate din Lorena, celebră pentru acest desert delicat.
Însă a arătat un interes cel puţin la fel de mare pentru italiana cremă de migdale (biancomangiare) sau vafele olandeze şi belgiene. Mai târziu, avea să fie primul preşedinte american care încurajează importul de alimente din Europa, începând cu uleiul de măsline italian şi terminân
