Cercetarile psihosociologice au dovedit ca nu consensul duce la schimbare si inovatie, ci disputa, confruntarea, conflictul socio-cognitiv dintre optiuni. Disensiunile, diversificarea opiniilor, incurajeaza comunicarea si reliefarea ideilor, iar procesul poate conduce la schimbarea judecatilor. Aici e cheia progresului. Atunci cind oamenii consimt sa se asocieze, sa actioneze unitar, sa ia decizii comune pentru a ajunge la un compromis, se invoca necesitatea consensului. Am auzit adesea, la inceputurile democratiei noastre originale, indemnul la consens, unitate, actiune impreuna. Multi au crezut atunci in acest mit izbavitor, nimeni nu vedea mina unor manipulatori, tirania majoritatii, manevrele unei prese aservite si nimeni nu simtea nevoia dezbaterilor; defetistii nu erau iubiti. "Cultura consensului" valideaza, in conditii noi, teza mai veche a lui Etienne de La Boétie dupa care servitutea voluntara este efectul persuasiunii unui grup dominant (al „curtezanilor") care, legat prin interese si complicitati, instaureaza o strategie a cistigarii multimilor, facindu-le dependente de beneficiile distribuite de sistem. Apelul la "consens", la unitate, coeziune, liniste etc. poate fi identificat ca o metoda de inducere a fricii de libertate si de stimulare a asertivitatii, ca iluzie a autonomiei. Exprimarea libertatii se converteste astfel in posibilitatea de a respinge inconfortul luptei pentru schimbare, in preferinta pentru beneficii de moment: pace sociala si siguranta economica. Filosofia consensului are ca efect tentatia de a accepta confortul supunerii voluntare, a unitatii fuzionale in jurul unor idei livrate de responsabili, intermediari, propagandisti, plasmuitori de utopii, fabricanti de idealuri, antrenori, specialisti in crearea spiritului de "Noi". Consensul, au constatat psihosociologii, prin cercetari empirice, corupe, faciliteaza instalarea ideii dominat