La trei ani şi ceva, când încă nu ştiam să merg şi să vorbesc corespunzător, bunică-miu bunicul meu se încăpăţâna să îşi înveţe odorul să recunoască literele alfabetului, că doar îi eram cea mai la îndemână sursă de „amuzament” pe care părinţii şi-o revendicau abia spre sfârşitul fiecărei zile, lăsându-i timp suficient pentru a-şi face damblaua. O fi văzut ceva potenţial în copilul ce eram pe-atunci, dar fără doar şi poate a găsit de cuviinţă ca, prin mine, să se răzbune cumva pentru educaţia precară şi mult prea timpuriu curmată de către un tată pragmatic ce-şi urmărea intransigent interesul gospodăriei. Cele numai şapte clase, urmate sârguinicios în băncile unei şcoli de ţară, l-au transformat într-un monument de ambiţie ce a fost doborât fără drept de apel de către tatăl „mai bine învaţă despre vacă ducând-o la păscut, decât din cărţi, domnule elev!” şi care s-a răsfrânt voit asupra nepoţilor.

Ei bine, dacă la trei ani şi ceva învăţam să recunosc şi să scriu alfabetul, pe la patru şi ceva, aproape cinci, devenisem o exponată de muzeu pentru toţi cei ce ne călcau pragul casei. Se apropiau temători de mine, mă mângâiau pe creştet cu neîncredere, ştiind că spusele bunicului meu nu pot fi adevărate, căci, la urma urmei, eram încă un ghemotoc de om şi-atât, şi se luptau aprig cu dorinţa de a se convinge că bătrânul bate câmpii. Noroc cu el, căci voia să se mândrească , încă o dată, cu performanţele copilei, noroc cu mine, căci, la urma urmei, din veneraţie pentru el, îi împărtăşeam entuziasmul. Aşa că, de îndată ce-i vedeam strânşi în jurul meu, începeam să le citesc, cursiv şi blând, cum mă-nvăţase, din basmele românilor culese de Petre Ispirescu, o carte făcută franjuri de la atâta studiu.

Şi aşa am rămas, cu nasul între cărţi, de atunci şi până-n ziua de azi, dar nu ştiu să spun de e povestea frumoasă şi cu final fericit a fetiţei ce a avut vreodată d