Asa popor, asa presedinte. Desi nu cred ca poporul este de vina pentru cutare sau cutare umilinta pe care o suporta si nici nu imi place sa judec o multime pentru raul pe care il face o mana de oameni, sunt de parere totusi ca am avut intotdeauna presedintii pe care i-am meritat.
Legati la ochi si ingusti la minte, romanii s-au calcat in picioare in anii '90 sa-l voteze si Ion Iliescu si al sau FSN, PDSR, PSD. Cand nici nu se trezisera bine din visul neocomunismului, s-au ales cu un trupa de aerieni a lui Constantinescu.
Dupa un alt ocol iliescian de criza, ca sa evite paiata CV Tudor, s-au procopsit cu acest ciudat comandant de nava, o combinatie de comunist si neoliberal fara nicio convingere, care le promitea ca o sa traiasca bine si isi umezea de fiecare data ochii cand vorbea despre drapel, tara si popor.
Des i-a placut sa se laude cu "realizarile" primului mandat in Parlament, cu cresteri de salarii si pensii, acelasi personaj a reusit, cum, necum, sa se realeaga. Probabil stia poporul ce stia.
A promis din nou ca vom trai bine, ca ne scapa de comunisti, ca am iesit din criza, ca TOATE pensiile si salariile se vor plati, ca va moderniza statul si va reforma sistemul. Si a venit momentul adevarului. Astazi, la nici doi ani dupa lacrimile si juramintile din campanie, acelasi presedinte a ajuns sa vorbeasca plin de furie, cu ura si acelasi patos bolnavicios de fiecare data cand se adreseaza "poporului" sau.
Sunt anume tipologii care trec de la varsatul lacrimilor la ura si furie disperata in doar cateva secunde. Nu e vorba de labilitate psihica, ci doar de un caracter histrionic. Un actor abil cel mult, pentru care doar punerea in scena a unor sentimente are valoare.
Altfel, nu mi-as putea explica ura cu care a reusit Traian Basescu sa se adreseze jurnalistilor si bugetarilor in santierul din
