- Cultural - nr. 845 / 13 August, 2011 VALENTIN MARICA, "Tacerea magilor”, Editura Nico, Colectia scriitorilor Cetateni de onoare ai Sarmasului Care e pragul sau? Pragul de intrare sau de iesire, fiindca pragul are doua dimensiuni, doua sensuri. Pragul de intrare in sine – naruit. Pragul de iesire din sine – asisderea. Si omul se afla suspendat, nehotarat, la jumatatea acestora. Cum sa nu cauti un mal care nu se surpa? Acesta ar putea fi Cuvantul, Mana lui Dumnezeu, ochiul care adumbreste strigatul, frunzele plutitoare, trupul care se tanguie....Mult mai curand s-ar parea ca poetul sta tintuit pe prag, la jumatatea drumului dintre intrare si iesire. Orice pas e temerar. Nici inainte, nici inapoi. Ar putea aluneca, s-ar narui la cea mai mica miscare. Peretii sunt si ei plutitori precum plaurii. Dar poetul are drept sprijinator Cuvantul. Pe el il trimite inainte. Si doar cand "Incepe cuvantul sa mearga/ descarcat de fluidul din stele”, poate sa se avante si el peste prag, pentru ca: "Linia lui dreapta / e magma sangerie / in tacerea unei jertfe”. (O alta rastignire). "De-a curmezisul aducerii-aminte / tulbura chinul cuvantului” (Statui) – spune poetul aureolat de insemnul crucii tragand peste geana zilei plansul iertarii. Un calator prin valea amintirilor, cu toiagul sau de magnolii... El poarta cu sine in cuta odajdiilor, "miezul de paine / din cateva cuvinte”. (Rostogolirea cercului). E mult-putinul de-ajuns pentru marea trecere. De cate ori misca terezia cu degetul, "firul de iarba / taie / osul nadejdii” (Judecata de apoi). Poetul aduna relicve: radacinile, cununa de spini, buza fantanii, un ban ruginit, zapada pitita-n altare, oasele albe de uitare, fasii de ceata si "singurul arbore / cu umbra / ce-a mai ramas in lume”. Dar toate acestea, cui trebuinta? De vreme ce "Umarul / pe care a stat cuibul/ arde in vaier...” (Capat de vis). Doar mana lui Dumnezeu imparte