Olteanul Dumitru Tomescu, critic literar cunoscut şi sub pseudonimele „Brumărel“ sau „Dinu Vultur“, întemeietor al Ramurilor şi al Scrisului Românesc, nota, la început de secol XX, un manifest pentru autoeducarea lăuntrică a poporului
Atâta timp cât şcoala va fi considerată „numai ca un mijloc de căpătuire, ca un drum uşor, care trebuie să te ducă la pricopseală, niciodată ea nu va putea să făurească suflete bine încheiate, suflete nobile, suflete cu caracter. Şcoala, aşa cum este acum, e numai un locaş de unde poţi culege mai multă sau mai puţină ştiinţă, dar nicidecum nu are darul de a forma valori morale, adică oameni, cari în totul să fie călăuziţi de bine, de cinste, de sentimente dezinteresate, pentru ca o mare parte din munca lor să fie adusă pe altarul larg al binelui obştesc“, spunea el la începutul lui 1900.
Tomescu îşi îndemna cititorii să nu se lase purtaţi de valul bogăţiei şi al banilor şi să-şi înnobileze propria persoană: „Acesta e cel mai minunat chip, ca din când în când să-ţi smulgi sufletul din furia năprasnică a luptei pentru ban, să-l ridici o clipă de asupra noroiului de patimi, să-ţi înnoieşti curăţia gândului şi simţirei tale, sporindu-ţi astfel puterea de muncă şi dragostea de ideal“.
„Onorabilă şi rafinată societate de salon“
Cum bine observa olteanul, lumea avea tendinţa să se îndrepte spre bârfă şi spre subiecte scandaloase. „La noi, a da loc în viaţa ta unor asemenea îndeletniciri curate înseamnă a-ţi pierde o sumă de vreme, pe care mai de grabă o poţi întrebuinţa într’o muncă mai nobilă, mai aleasă, precum este aceea de-a afla tainele culiselor politice, de-a şti răspunsul cutărui bărbat mare, intervievat de cutare jidan insinuant, de-a şti câţi au fost şi cine a fost la cutare banchet politic, de-a citi zi cu zi aventurile senzaţionale ale cutărui prinţ ce caută prinţesa pribegită în lume, ori foile