Cultura reprezintă cel mai important obiect de export pentru România, dar este un lucru de care nu profităm întotdeauna îndeajuns. Acum câteva zile s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui Ion Barbu. La toamnă se vor împlini tot atâţia de la moartea lui Sadoveanu.
2011 şi 2012 sunt ani bogaţi în aniversări. Trecute de obicei cu vederea. Am remarcat şi altădată relativa nepăsare cu care sunt tratate la noi astfel de evenimente. Cel mult, un articol sau două în limba de lemn cuvenită. În alte ţări, ele devin prilej de dezbateri, reeditări inedite documente etc., al căror sens e în general recuperator. Dar nu despre asta vreau să scriu în însemnările de faţă.
Aniversările şi comemorările sunt şi un mijloc de propagandă culturală, atât în ţară, cât şi în străinătate. Cultura reprezintă cel mai important obiect de export pentru România, lucru de care nu profităm îndeajuns. Se ştie, de exemplu, că UNESCO are o listă de aniversări, pe care fiecare stat-membru înscrie numele unor personalităţi, instituţii sau evenimente. Propunerea vine de la diferiţi actori de pe scena culturală sau ştiinţifică din ţările cu pricina, cum ar fi, în cazul României, Academia sau Uniunile de creatori. Selecţia o face un juriu numit de Secretariatul UNESCO. Urmarea este organizarea, la UNESCO sau în ţară, a unor manifestări consacrate aniversărilor, menite să creeze, cum se spune, imagine.
Dosare neconvingătoare
În realitate lucrurile nu sunt atât de simple cum par. Dificultăţile sunt de mai multe feluri. Cum scriam la început, s-ar zice că ne lipseşte cultul aniversărilor.
La fiecare doi ani, când se fac propunerile pentru alţi doi ani, adresez, în calitatea mea de ambasador pe lângă UNESCO, solicitări de propuneri, ceea ce înseamnă un scurt dosar-tip, conţinând „descrierea" personalităţii, a instituţiei ori a evenimentului şi motivarea înscrierii pe listă. P
