Săptămânal găsiţi aici o personalitate care scrie despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Horia Gârbea.

Prin traducere şi numai prin ea am înţeles măreţia lui Corneille, Shakespeare, Cehov, Witkiewicz. Importante nu sunt cărţile citite, ci numai acelea care se recitesc periodic, din pricina unei afinităţi care se stabileşte între lector şi operă.

Lecturile care contează se adună de-a lungul vieţii în ritm şi număr variabil pe unitatea de timp. Nu am recitit „Domna Bovary", nici „Crimă şi pedeapsă". În schimb, ştiu pe dinafară piesele lui Camil Petrescu, şi pe cele ale lui Durrenmatt, „Străinul" lui Camus, ca şi romanele lui G. Călinescu şi cam tot ce a scris Huxley. Am învăţat să scriu proză de la Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, G. Călinescu. Dramaturgie de la Camil Petrescu şi Caragiale. Sunt schiţe şi nuvele de I. L. Caragiale pe care le pot reproduce oricând, ca şi pasaje din „Craii de Curtea veche". Dar în aceeaşi situaţie se află unele paragrafe din Kafka, Somerset Maugham, Orwell, Hesse. Nu totdeauna, cred că e firesc, prestigiul consolidat al unei opere literare influenţează prezenţa ei în topul personal al unui cititor.

Recomand traducerile Antoanetei Ralian

Niciodată o scriere a lui Faulkner sau Thomas Mann nu va fi în topul „inimii mele". Asta nu înseamnă că nu le recunosc valoarea. O afinitate specială cu o operă survine, în cazul meu, prin traducere. Cu autorul pe care îl traduci locuieşti. E firesc ca între colocatarii care împart baia şi bucătăria să apară fricţiuni, inconvenientele sar în ochi. Dar, dacă se întâmplă să ai un „coleg" genial, pe lângă necazuri desfătarea e maximă. Prin traducere şi numai prin ea am înţeles măreţia lui Corneille, Shakespeare, Cehov, Witkiewicz. Impresia mea despre tragedianul sumbru şi datat Corneille, învăţat cu trudă şi antipatie,