De la chiriaş la stat la proprietar capitalist şi apoi la statutul de executat silit. Între aceşti termeni gravitează scurta istorie a pieţiei imobiliare româneşti.

Despre o piaţă imobiliară în România se poate vorbi abia după 1990. Aceştia sunt anii în care apartamentele din blocurile comuniste, deţinute de stat, intră în proprietatea foştilor chiriaşi contra unor preţuri modice. S-a ajuns astfel la o situaţie atipică, în care aproape toţi românii au devenit proprietari de locuinţe.

„Acest lucru a avut loc în contextul în care transferul de proprietate s-a făcut fără a se apela la credite bancare împovărătoare, fără obligaţia de a asigura bunul dobândit şi pe fondul unor costuri de întreţinere scăzute", spune Bogdan Sergentu, şeful departamentului de Evaluări şi Consultanţă al DTZ Echinox.

Timp de un deceniu piaţa imobiliară locală a rămas în adormire. Veniturile mici ale românilor şi lipsa de interes a investitorilor străini au făcut ca numărul de tranzacţii cu proprietăţi să rămână scăzut, iar preţurile să avanseze în ritm de melc.

Un boom de patru ani

Abia în 2004 au apărut primele semne de schimbare. Băncile şi-au deschis pungile pentru doritorii de case, iar un alt canal de finanţare a fost reprezentat de sumele tot mai mari trimise în ţară de românii plecaţi la muncă peste hotare. A urmat o perioadă în care preţurile locuinţelor au luat foc. Abia în 2006 apare conceptul de „apartamente noi", o idee care urma să devină extrem de populară. „În timp ce apartamentele vechi au rămas ţinta consumatorului final, cele noi au devenit vehicule investiţionale", aminteşte reprezentantul DTZ. Motorul din spatele pieţei de locuinţe noi a fost numărul mare de contracte semnate încă din faza de proiect, la preţuri care creşteau de la o săptămână la alta.

Momentul de cotitură a venit în 2008. Turbulenţele de pe pieţ