Ce fitnness, ce fasoane cu tot felul de creme şi alte spoieli, zice-se simandicos "împachetări"… Ia, să iasă dumnealor la coasă, de cum se crapă de ziuă, şi să vezi atunci siluetă şi chef de viaţă, mai ceva ca la lăsa­rea serii în buricul Bucureştiului. Păi, cum era altădată, că doar am prins şi eu o ţâră vremurile alea... Dis-de-dimineaţă se golea casa de parcă s-ar fi anunţat o promoţie la supermarket. Se aşezau în căruţă coasele, nicovala, ciocanul şi gresia, ceva de-ale gurii, că nimeni nu s-a născut să muncească cu stomacul lipit de şira spinării şi o damigeană cu apă de la izvor, din aia de i se spune acuma apă plată, cu sau fără lămâie, după cum vrei să ţi se strepezească dinţii. Când ajungeai la terenul cu pricina, îţi puneai mâinile în şold, ca un bun gospodar ce erai, şi dădeai ochii roată, alegând, precum un dezvoltator imobiliar, cel mai bun loc pentru păstrat proviziile şi, la nevoie, copchiii, prea mici pentru a fi puşi la treabă în folosul obştei. Ăl bătrân repartiza cosaşii în funcţie de topografia terenului, şi-i înzestra cu câte o coasă mai bună sau mai cârcotaşă, după cum le era norocul. Şi, fâş, fâş, fâş, muzică de relaxare. Să te pună necuratul să dai cu coasa în vreun bolovan că se strica ritmul şi primeai câte o scatoalcă după ceafă! Din motive de gresie, se întrerupea lucrul, preţ de o ţigară, la intervale stabilite în funcţie de cât de tare te ardea soarele pe spinare. La sfârşit trăgeai cu ochiul la femeile ce strângeau fânul uscat în căpiţe cât se poate de romantice. Şi atunci să vezi privelişte: dealuri ne­des­pu­ia­te încă de copaci, case pitite, fără antene parabolice şi şase-şap­te fete ce trudesc cu un vădit simţ de răs­pundere. Simţeai cum îţi venea şi mai tare dorul de muncă. Cam după două ceasuri, se striga adunarea la umbră. Se întindea un ştergar cu merindele cosaşilor: brânză, ceapă, slană, pită sau mămăligă. Ca să alunece mâncar